Există un moment în istoria oricărei civilizații când delirul începe să poarte costum elegant și să vorbească fluent despre „scalabilitate”.
Noi trăim exact acel moment.
Ideea datacenter-elor în spațiu este atât de magnific absurdă încât pare scrisă de un scenarist cyberpunk beat cu ketamină și optimism neoliberal. Și totuși oamenii o discută serios, în studiouri luminate steril, cu experți care dau aprobator din cap ca niște preoți ai unei religii unde serverul a înlocuit altarul.
„Vom muta infrastructura AI în cosmos.”
Ce propoziție splendidă.
Ce poezie involuntară a unei specii care și-a distrus planeta și încearcă acum să exporte consumul energetic în vidul cosmic exact cum un alcoolic mută sticlele goale din sufragerie în balcon ca să simtă că a rezolvat problema.
Tehnologia contemporană produce tot mai des această estetică a imposibilului prezentat ca inevitabil. Iar publicul, epuizat psihic și bombardat mediatic, acceptă aproape orice dacă este ambalat în CGI și terminologie pseudo-științifică.
Aici apare noua pseudo-mistică digitală.
În Evul Mediu oamenii credeau în relicve care vindecă boli. Astăzi cred în AI omnipotent, blockchain salvator, uploadarea conștiinței și colonii lunare construite în zece ani de o companie care încă își explodează prototipurile în atmosferă.
Același mecanism psihologic.
Aceeași foame de transcendență.
Alt decor.
Și cât de poetică este această civilizație care vorbește despre colonii pe Marte în timp ce milioane de oameni nu își permit apartamente pe Pământ.
Cumva, capitalismul târziu seamănă cu un mall construit pe marginea unui crater vulcanic. Muzica merge. Reclamele rulează. Influencerii dansează. Podeaua deja crapă sub picioare.
Dar priviți partea bună: în curând vom avea sateliți produși pe Lună și lansați cu railgun-uri.
Extraordinar.
Specia care încă nu poate gestiona corect traficul într-un oraș mediu visează infrastructură industrială extraterestră.
E aproape tandru în absurditatea lui.
Și poate cel mai fascinant lucru este că oamenii nu mai disting între science-fiction și plan de business. Totul s-a amestecat într-o supă culturală unde Marvel, Wall Street, TED Talks și propaganda corporatistă produc aceeași stare emoțională: excitație tehnologică fără contact cu materia.
Realitatea fizică a devenit aproape ofensatoare.
Gravitația însă rămâne ultimul critic lucid al civilizației noastre.
Iar fizica are prostul obicei să ignore marketingul.
De aceea există ceva aproape tragicomic în imaginea asta globală: miliardari care încearcă să vândă transcendență cosmică unei omeniri care încă își pierde nopțile în call-center-uri și diminețile în trafic.
Ca și cum am pune neoane pe Titanic și am numi asta progres disruptiv.
