La început a fost managerul. După aceea consultantul. Apoi influencerul motivațional cu dinți de ceramică și privire de rechin sedat chimic. Iar acum, în apogeul splendidei noastre civilizații fluorescente, a venit profetul algoritmic.
Inteligența Artificială.
Două cuvinte care produc astăzi aceeași reacție pe care o produceau odinioară moaștele: fascinație, teamă și speranța că poate scapă cineva de realitate.
Există o frumusețe grotescă în felul în care omenirea vorbește despre AI. Aproape nimeni nu mai discută concret despre software, infrastructură, consum energetic sau limite matematice. Totul a devenit mistică. AI-ul este prezentat ca un fel de entitate metafizică aflată în pragul unei revelații cosmice.
Apostolii tehnologiei îi descriu venirea exact cum descriau predicatorii medievali apocalipsa:
„totul se va schimba”.
„nimic nu va mai fi la fel”.
„vechile profesii vor dispărea”.
„noua eră începe acum”.
Doar că în loc de îngeri avem servere răcite industrial.
În loc de tămâie avem aer condiționat de datacenter.
În loc de icoane avem keynote-uri TED.
Și ce extraordinară farsă semantică ni se servește zilnic. Programul „gândește”. Algoritmul „înțelege”. Mașina „creează”. Omul contemporan antropomorfizează software-ul exact cum strămoșii lui antropomorfizau tunetul și eclipsele.
Civilizația ultra-rațională a reinventat animismul în variantă digitală.
Iar Silicon Valley a înțeles perfect foamea spirituală a unei societăți golite de sens. Oamenii nu mai cred în Dumnezeu, în comunitate sau în viitorul politic. Așa că au început să creadă în tehnologie ca într-o divinitate procedurală.
AI-ul va salva medicina.
AI-ul va salva educația.
AI-ul va salva economia.
AI-ul va salva creativitatea.
AI-ul va salva clima.
AI-ul va salva omenirea de ea însăși.
Magnific.
Omul creează o unealtă și apoi începe să o descrie ca pe un Mesia statistic.
Și aici apare miezul absurdului contemporan: aceeași clasă corporatistă care decenii întregi a tăiat costuri, salarii, personal și siguranță socială vine acum să spună că problema este omul prea lent, prea emoțional, prea imperfect.
Ce convenabil.
După ce au construit economii bazate pe burnout, alienare și competiție patologică, descoperă brusc că oamenii sunt obosiți și ineficienți. Extraordinară revelație. E ca și cum ai ține pe cineva treaz șase zile și apoi ai concluziona filozofic că biologia umană este depășită.
AI-ul devine astfel instrumentul perfect pentru cea mai veche obsesie a puterii: eliminarea imprevizibilului uman.
Omul cere salariu.
Omul îmbătrânește.
Omul se îmbolnăvește.
Omul are anxietăți.
Omul divorțează.
Omul plânge.
Omul obosește.
Omul are demnitate.
Serverul doar consumă curent și tace.
Iar capitalismul târziu adoră tăcerea eficientă.
De aceea limbajul din jurul AI-ului este atât de rece și liturgic în același timp. „Automatizare”. „Optimizare”. „Reducere de costuri”. Expresii elegante pentru ideea că omul trebuie comprimat până devine accesoriu periferic al infrastructurii digitale.
Și totuși, ceva fascinant se întâmplă pe fundal: exact când corporațiile încearcă să transforme omul într-un element secundar, consumatorii continuă să caute disperat prezență umană autentică.
Oamenii merg la concerte.
Oamenii caută iubire.
Oamenii plătesc terapeuți.
Oamenii vor conversații reale.
Oamenii încă suspină după sens.
Fiindcă există un adevăr biologic pe care niciun algoritm nu îl poate cosmetiza: conștiința umană nu funcționează exclusiv utilitar. Omul nu trăiește doar pentru eficiență. Dacă ar fi așa, poezia ar fi dispărut prima.
Dar poezia încă există.
Și asta este teribil de incomod pentru ideologia tehnocratică.