În 2015, Elon Musk privea automobilul autonom cu aerul cu care un copil privește vitrina unei cofetării: problema era, practic, să întinzi mâna. Tesla avea să ajungă la autonomia completă în aproximativ doi ani. În alt moment al aceluiași an, intervalul era de doi-trei ani, iar în martie perspectiva cobora chiar spre un an. (TechCrunch) Era epoca în care viitorul avea termen de garanție, iar termenul de garanție semăna suspect de mult cu următorul exercițiu financiar. Mașina autonomă nu mai era o problemă tehnologică monumentală, cu miliarde de situații-limită, responsabilitate juridică, infrastructură, percepție artificială, vreme, comportament uman și validare în lumea reală. În discursul lui Musk devenea aproape o chestiune de finisaj: mai punem niște software, mai lustruim niște algoritmi, mai lăsăm inginerii douăzeci și patru de luni în aceeași cameră și Dumnezeu al Silicon Valley poate fi mulțumit.
Apoi au trecut cei doi ani. Și, ca într-o comedie administrativă în care funcționarul a uitat să închidă dosarul, au mai trecut alți doi. După aceea încă doi. Viitorul Tesla a continuat să existe, splendid, luminos și permanent la câțiva ani distanță, asemenea unei gări despre care se spune că este „imediat după următoarea curbă”, în timp ce trenul circulă de paisprezece ani prin același sat. TechCrunch consemna încă din 2016 că Musk își exprimase anterior așteptarea ca autonomia completă să apară în aproximativ doi ani, iar în octombrie 2016 compania vorbea deja despre o demonstrație complet autonomă de la Los Angeles la New York până la sfârșitul lui 2017. (TechCrunch)
Aici începe partea cu adevărat interesantă, fiindcă problema nu mai este doar tehnologia care întârzie. Tehnologia are voie să întârzie. Realitatea este o creatură încăpățânată, plină de gropi, pietoni, copii care aleargă după mingi, camioane răsturnate, ploaie, ceață, zăpadă, marcaje șterse și șoferi care semnalizează după ce au schimbat banda. Ingineria serioasă tocmai asta face: descoperă câte lucruri imposibile mai trebuie rezolvate după ce cineva declară că problema este aproape rezolvată.
În 2015, însă, Musk nu descria doar o speranță îndepărtată. Formula era prezentată cu suficientă siguranță pentru a crea impresia unei traiectorii aproape certe. În decembrie, el spunea că Tesla va ajunge la autonomie completă în aproximativ doi ani și explica faptul că piesele necesare existau deja, urmând să fie rafinate și puse laolaltă. (Fortune)
Ce ironie delicioasă: „piesele sunt deja acolo”. Istoria tehnologiei este plină de această propoziție, rostită înainte ca piesele să descopere că între ele există un univers întreg. Un motor poate exista, un senzor poate exista, un algoritm poate exista, un computer poate exista, iar produsul final poate continua să fie imposibil de realizat în condițiile promise. O rachetă este mai mult decât metalul din care este construită. Un avion este mai mult decât aripile. O mașină autonomă este infinit mai mult decât suma camerelor, procesoarelor și liniilor de cod din ea.
Dar aici intervine geniul comunicării Musk. El are capacitatea rară de a transforma o problemă deschisă într-o poveste cu final cunoscut. În locul incertitudinii inginerești apare certitudinea narativă. În locul „încercăm să vedem dacă putem”, apare „mai avem aproximativ doi ani”. Iar omul modern, crescut în supermarketul promisiunilor tehnologice, adoră această formulă. Vrea să creadă că istoria are calendar.
Calendarul îi oferă o consolare pe care realitatea nu o poate oferi.
Un termen concret face viitorul să pară proprietate personală. Dacă spui „cândva”, ai o ipoteză. Dacă spui „în doi ani”, ai creat o scenă. Publicul începe să numere. Investitorul începe să proiecteze. Cumpărătorul începe să-și imagineze. Jurnalistul începe să scrie despre revoluția care vine. Rețelele sociale produc meme-uri, videoclipuri, teorii, certitudini și profeți de weekend. În câteva ore, o declarație devine atmosferă culturală.
Aici apare adevărata sofisticare a mecanismului: promisiunea nu mai este doar informație despre produs. Devine parte din produs.
Tesla nu vindea numai automobile electrice. În jurul automobilelor s-a construit o imagine a viitorului, iar autonomia era una dintre cele mai strălucitoare camere ale acestui muzeu imaginar. Cumpărătorul nu vedea doar o mașină. Putea vedea versiunea lui viitoare, aceea în care automobilul îl duce singur la serviciu, îl așteaptă, se parchează singur și, eventual, produce bani în timp ce proprietarul doarme. În 2016, Tesla anunța că toate vehiculele produse de atunci înainte aveau hardware-ul necesar pentru viitoarea autonomie de nivel 5, iar software-ul urma să transforme această promisiune într-o realitate. (TechCrunch)
Ce poate fi mai frumos? Cumperi astăzi și primești, pe lângă mașină, o bucată de mâine.
Doar că mâine este o materie extrem de elastică.
Poți să-l întinzi. Poți să-l reambalezi. Poți să-l redenumești. Poți să explici că hardware-ul este pregătit, că software-ul mai are nevoie de timp, că reglementările întârzie, că siguranța trebuie validată, că anumite piețe sunt mai conservatoare, că inteligența artificială evoluează exponențial, că următoarea versiune va schimba totul. Fiecare explicație poate fi rezonabilă luată separat. Împreună, după suficient de mulți ani, încep să semene cu o metodă de administrare a așteptării.
Și aici trebuie păstrată diferența dintre fapt și verdict. Faptul documentabil este că Musk a făcut în mod repetat predicții foarte optimiste privind autonomia și că unele dintre termenele anunțate au trecut fără ca rezultatul promis să fie disponibil în forma anticipată. TechCrunch a consemnat predicția din 2015, iar în 2016 consemna deja o nouă țintă pentru o demonstrație autonomă transcontinentală. (TechCrunch) Nu rezultă automat de aici că fiecare declarație a fost o înșelătorie deliberată. Pentru o asemenea concluzie ar fi nevoie de dovezi privind intenția. Ceea ce poate fi analizat obiectiv este însă performanța predictivă: omul care anunță constant că viitorul este la doi ani distanță trebuie, la un moment dat, să accepte că problema nu mai este doar dificultatea viitorului, ci credibilitatea calendarului său.
Aici cuvântul „vizionar” începe să capete o nuanță foarte interesantă.
În cultura contemporană, vizionarul este omul care vede ceea ce noi încă nu putem vedea. Este o figură aproape religioasă. El privește peste deal, iar noi, săracii muritori, vedem doar dealul. Când ajunge acolo și descoperim că dincolo mai există încă trei dealuri, admiratorii spun că viziunea era corectă, doar calendarul a fost prea ambițios. Când trec zece ani, spunem că tehnologia s-a dovedit mai dificilă decât se credea. Când trec cincisprezece, apare explicația despre reglementări. Când trec douăzeci, poate vom spune că adevărata revoluție este că am învățat să așteptăm.
Așa se naște o mică religie a amânării.
Profetul spune că sfârșitul lumii vine joi. Joi nu vine nimic. Vineri explică faptul că interpretarea calendarului era metaforică. Sâmbătă apare un nou calcul. Duminică discipolii descoperă că, de fapt, adevărata revelație era procesul spiritual al așteptării. Luni se anunță o nouă dată.
În tehnologie, fenomenul este mai elegant pentru că poartă costum, folosește grafice și are capitalizare bursieră.
„Doi ani” devine un fel de unitate metafizică.
Nu măsoară timpul necesar realizării produsului. Măsoară distanța psihologică până la următoarea promisiune.
Iar aici există ceva profund antropologic. Omul contemporan nu mai așteaptă mântuirea într-o catedrală. O așteaptă într-un showroom. Nu mai privește spre cer pentru semnul divin. Privește spre ecranul telefonului pentru următorul update. Nu mai are icoane pictate pe lemn. Are randări 3D. Nu mai are profeții scrise pe pergament. Are prezentări pentru investitori.
Musk a înțeles foarte bine această schimbare de civilizație. Viitorul tehnologic are nevoie de un povestitor. Iar povestitorul trebuie să fie suficient de sigur pe el încât să transforme probabilitatea în destin.
Problema etică apare exact în punctul în care povestea începe să producă efecte materiale. O declarație despre viitor poate influența decizii de cumpărare, investiții, recrutare, evaluarea unei companii și comportamentul publicului. Atunci cuvântul „aproximativ” devine important. Un CEO are dreptul să greșească. Are și responsabilitatea de a înțelege câtă greutate poate avea o afirmație făcută din poziția sa.
A spune „cred că în aproximativ doi ani” este, în sine, o estimare. A repeta aceeași structură temporală ani la rând creează însă altceva: o cultură a anticipării permanente.
Și cultura aceasta este foarte profitabilă.
Există întotdeauna un următor eveniment. O următoare versiune. Un nou cip. Un nou model. Un nou software. O nouă demonstrație. O nouă etapă. Un nou an în care „aproape sigur” se va întâmpla.
Viitorul devine un abonament.
Plătești prezentul și primești acces la posibilitatea de a fi martor la viitor.
În acest sistem, eșecul termenului poate deveni chiar combustibil pentru următoarea promisiune. Dacă 2017 nu a fost anul autonomiei, poate 2019. Dacă 2019 nu, atunci 2020. Dacă nici 2020, atunci următoarea generație de hardware. Dacă hardware-ul este bun, software-ul este problema. Dacă software-ul este aproape gata, reglementarea întârzie. Dacă reglementarea este pregătită, trebuie extinsă validarea. Mereu există o ușă următoare.
Iar publicul intră.
Pentru că vrea să creadă.
Aceasta este partea mai puțin confortabilă a poveștii. Mitul nu este produs de Musk singur. Este co-produs de public. Admiratorii, investitorii, jurnaliștii, influencerii, algoritmii rețelelor sociale și cultura antreprenorială participă la fabricarea lui. Fiecare are nevoie de eroul care vede înaintea tuturor. Fiecare preferă povestea geniului care accelerează istoria unei descrieri plictisitoare despre validare, testare, certificare și managementul riscului.
Realitatea inginerească este plictisitoare.
Mitologia este spectaculoasă.
Realitatea spune: „mai trebuie testat”.
Mitologia spune: „mai sunt doi ani”.
Realitatea spune: „există numeroase condiții-limită”.
Mitologia spune: „avem toate piesele”.
Realitatea spune: „sistemul trebuie să funcționeze în lumea întreagă”.
Mitologia spune: „va fi revoluționar”.
Iar omul modern, bombardat de notificări, are o slăbiciune aproape erotică pentru cuvântul „revoluție”.
De aceea problema predicțiilor Musk este mai importantă decât simpla contabilitate a unor termene ratate. Ea pune sub semnul întrebării relația dintre leadership și adevăr. Un lider poate fi exuberant. Poate fi optimist. Poate gândi la zece ani distanță. Își poate permite chiar să viseze imposibilul. Dar când devine principala voce publică a unei companii, granița dintre vis și comunicare comercială devine moralmente importantă.
Un vis spus într-un bar este literatură.
Un vis spus de CEO în timp ce piața, clienții și presa îl ascultă poate deveni informație economică.
Aici se află partea cu adevărat incomodă.
Musk a avut realizări tehnologice remarcabile. Tesla a contribuit decisiv la accelerarea pieței automobilelor electrice, iar SpaceX a schimbat în mod real economia lansărilor spațiale. Aceste rezultate fac critica mai dificilă, fiindcă omul are un palmares real. Tocmai de aceea mitul este atât de rezistent. Nu discutăm despre un impostor care a promis o mașină zburătoare și a vândut biciclete. Discutăm despre un antreprenor care a realizat lucruri extraordinare și care, simultan, a avut o tendință documentată de a proiecta termene foarte optimiste pentru ceea ce urma să realizeze. Cele două realități pot exista în aceeași persoană.
Asta este mult mai interesant decât caricatura.
Geniul poate exista alături de exagerare.
Viziunea poate exista alături de indisciplină predictivă.
Succesul poate coexista cu promisiuni ratate.
Iar charisma poate transforma toate aceste contradicții într-o poveste coerentă pentru public.
Numai că realitatea are un defect de caracter: ține contabilitatea.
În 2015 erau doi ani.
În 2016 erau deja alte ținte, inclusiv promisiunea unei demonstrații autonome de la Los Angeles la New York până la sfârșitul lui 2017. (TechCrunch) În 2019, Musk spunea că toate mașinile produse aveau hardware-ul necesar pentru full self-driving și că mai rămânea îmbunătățirea software-ului. (TechCrunch) Între timp, aceeași promisiune a continuat să-și schimbe forma.
Aici nu mai avem doar o predicție.
Avem un gen literar.
Se numește „aproape”.
Aproape gata.
Aproape autonom.
Aproape revoluționar.
Aproape anul viitor.
Aproape sigur.
Aproape.
Cuvântul perfect pentru o industrie care vinde prezentul cu ajutorul viitorului.
Și poate aceasta este lecția cea mai puțin spectaculoasă, tocmai de aceea cea mai valoroasă: un om cu adevărat vizionar nu trebuie judecat doar după cât de departe vede, ci și după cât de corect își măsoară distanța până acolo. Pentru că între viziune și profeție există o diferență morală. Viziunea spune: „acolo trebuie să ajungem”. Profeția spune: „ajungem în doi ani”.
Prima poate inspira.
A doua poate factura.
Iar când cei doi ani se transformă într-un deceniu, problema începe să fie mai puțin despre cât de greu este viitorul și mai mult despre cât de ieftin a devenit să-l promiți.
În lumea lui Musk, viitorul nu întârzie niciodată.
El doar își schimbă adresa.
Și, asemenea unui chiriaș genial care refuză să spună unde locuiește, lasă mereu impresia că este pe drum.
Încă doi ani.
Poate.