Există oameni care reușesc să devină atât de celebri încât, la un moment dat, biografia lor nu mai are nevoie de fapte: îi ajunge legenda. Bill Gates este unul dintre acești oameni. A fost transformat într-un fel de Moise cu ochelari de calculator, coborât de pe muntele Silicon Valley cu tablele de comandă ale viitorului în brațe, un adolescent genial care a văzut înaintea tuturor computerul personal, a scris câteva coduri, a construit Microsoft și apoi, cu o modestie aproape liturgică, s-a retras pentru a salva omenirea de propriul ei colesterol. Povestea este atât de bine ambalată încât aproape că îți vine să-i cauți pe îngeri în acționariatul Microsoft.
Numai că istoria tehnologiei are un prost obicei: păstrează documente.
Iar documentele sunt mai puțin sentimentale decât filmele motivaționale, mai puțin parfumate decât autobiografiile și infinit mai puțin dispuse să accepte legenda antreprenorului care „a crezut în viziunea lui”. Bill Gates a fost un om extraordinar de inteligent, un programator și antreprenor de o eficiență remarcabilă, un strateg corporatist capabil să înțeleagă înaintea multora unde se mută puterea. Tocmai de aceea legenda este inutilă. Genialitatea lui reală este suficient de interesantă fără să fie transformată într-o religie.
Mitul contemporan are însă nevoie de sfinți tehnologici. Trăim într-o epocă în care oamenii care nu înțeleg un algoritm îl numesc inteligență artificială, oamenii care nu înțeleg dobânda compusă o numesc energie financiară, oamenii care nu înțeleg biologia cumpără apă „cu vibrație celulară”, iar oamenii care nu înțeleg cum funcționează o corporație își aleg miliardarii preferați ca pe niște personaje Marvel. Bill Gates a devenit astfel patronul unei mistici moderne: dovada vie că dacă ești suficient de deștept, muncești mult și porți ochelari, capitalismul îți va recunoaște inevitabil meritele, iar istoria va pune floricele în jurul bilanțului contabil.
Realitatea este mai puțin confortabilă.
Microsoft nu a ajuns dominantă numai pentru că avea produse bune. A ajuns dominantă și pentru că a știut să transforme poziția obținută într-un sistem de putere. În 1994, Departamentul de Justiție al Statelor Unite acuza Microsoft că folosea contracte „per processor”, prin care producătorii de computere plăteau Microsoft pentru fiecare procesor livrat, indiferent dacă acel calculator avea sau nu sistem de operare Microsoft. Practica făcea mai costisitoare pentru producători adoptarea unui sistem de operare concurent. Microsoft a acceptat un acord care interzicea aceste practici și alte forme contractuale restrictive. (Departamentul de Justiție al SUA)
Nu este aici o scenă cu un villain care râde într-un fotoliu de piele, în timp ce ține în mână un pisoi. Este ceva mult mai interesant: mecanica rece a puterii economice. Un concurent poate fi învins și fără să fie atacat direct. Îi poți face pur și simplu mai scumpă existența.
Apoi a venit Netscape.
În 1995, Bill Gates a trimis celebrul memorandum „The Internet Tidal Wave”, în care identifica Netscape drept o amenințare strategică pentru Windows. Browserul putea deveni o platformă software care să reducă dependența dezvoltatorilor de sistemul de operare Microsoft. Problema pentru Gates nu era doar că Netscape făcea un browser mai popular. Problema era că, dacă browserul devenea platformă, Windows își putea pierde statutul de poartă obligatorie către lumea software.
Și atunci Microsoft a intrat în război.
Documentele procesului antitrust au consemnat încercarea Microsoft de a împărți piața browserelor cu Netscape, restricțiile impuse producătorilor de PC-uri, acordurile cu furnizorii de internet și integrarea Internet Explorer în Windows. Departamentul de Justiție a descris strategia drept o campanie pentru a „tăia oxigenul” Netscape. Mai târziu, instanța federală a constatat că Microsoft deținea un monopol pe piața sistemelor de operare pentru PC-uri compatibile Intel și că folosise o serie de practici anticoncurențiale pentru a-l proteja.
Aici începe să crape legenda.
Pentru că Gates nu era doar băiatul genial care programa în garajul imaginar al capitalismului. Era șeful unei corporații care învățase că adevărata putere nu se află întotdeauna în produs. Se află în infrastructura din jurul produsului: producători, distribuitori, dezvoltatori, standarde, contracte, canale de distribuție, compatibilități și dependențe.