Cei doi au fost transformați ulterior în personaje mitologice opuse. Jobs, artistul vizionar, estetul perfecționist, profetul produsului. Gates, matematicianul rece, pragmaticul software-ului, omul care câștigă partida de șah în timp ce adversarul admiră piesele. Hollywood-ul ar fi cerut cu siguranță un duel între doi titani. Istoria, mai puțin sentimentală, ne arată doi oameni care s-au folosit, s-au suspectat, s-au imitat, s-au atacat, s-au negociat și, în cele din urmă, au ajuns să se respecte.
În perioada Macintoshului, Jobs avea nevoie de Microsoft pentru software. Gates avea nevoie de Apple ca piață pentru Microsoft Office. Relația era deja o combinație de colaborare și suspiciune. Când Microsoft a dezvoltat Windows, Jobs a văzut o amenințare enormă. Povestea populară spune că Gates a furat Macintoshul. Este o versiune prea simplă: ideile interfeței grafice aveau o istorie anterioară, inclusiv la Xerox PARC, iar dezvoltarea Windows și Macintosh nu poate fi redusă la furtul unei invenții originale. Adevărul mai interesant este că Microsoft a luat concepte de interfață grafică și le-a transformat într-un sistem de operare care putea fi licențiat la scară uriașă.
Jobs construia o experiență.
Gates construia o platformă.
Jobs voia să controleze obiectul.
Gates voia să controleze standardul.
Iar standardul, în economia digitală, poate fi mult mai puternic decât obiectul.
Când Microsoft a devenit dominantă, Windows a ajuns infrastructură pentru milioane de calculatoare produse de alte companii. Aceasta a fost una dintre marile victorii strategice ale lui Gates. Nu are nevoie de cosmetizare. Este, probabil, cea mai importantă dovadă a geniului său antreprenorial real.
Numai că același mecanism care produce dominație produce și tentația de a o apăra cu orice preț.
Cazul Java este revelator. Java avea potențialul de a permite dezvoltatorilor să scrie aplicații care să ruleze pe sisteme diferite, reducând astfel dependența de Windows. Documentele procesului antitrust au descris eforturile Microsoft de a promova o versiune proprie, incompatibilă cu standardul cross-platform, și de a împiedica dezvoltarea Java ca alternativă capabilă să erodeze avantajul Windows.
Iar aici legenda antreprenorului inovator se lovește de un adevăr simplu: uneori corporațiile nu se tem de o idee proastă. Se tem de o idee bună care îi face mai puțin indispensabili.
Microsoft a avut, de asemenea, conflicte cu Intel în jurul software-ului și al tehnologiilor care puteau deveni platforme concurente. În documentele procesului apar intervenții directe ale lui Gates în relația cu Intel, inclusiv avertismente privind colaborarea Intel cu tehnologii rivale. Nu avem nevoie să inventăm intenții psihologice. Documentele sunt suficiente.
Gates nu trebuie demonizat pentru a fi demitologizat.
Aceasta este diferența pe care cultura internetului o uită mereu.
Există doar două icoane disponibile: geniul și monstrul. Dacă cineva refuză prima icoană, trebuie automat să primească a doua. Dacă spui că Gates a utilizat agresiv puterea corporativă, cineva te acuză că îl urăști. Dacă spui că a fost un antreprenor excepțional, altcineva îți explică faptul că Microsoft este întruparea Satanei cu licență de software.
Adevărul este mult mai plictisitor și, tocmai de aceea, mult mai fascinant.
Gates a fost capitalist.
Un capitalist foarte inteligent.
Iar capitalismul real are mai puțin de-a face cu maximele de pe LinkedIn despre pasiune și mai mult cu întrebarea brutală: cine controlează accesul la piață?
De aici trebuie privită și povestea Internet Explorer. Microsoft l-a oferit gratuit, într-o strategie în care câștigarea cotei de piață era mai importantă decât veniturile directe din browser. Documentele antitrust au arătat că Microsoft urmărea browserul ca pe o componentă strategică a apărării monopolului Windows.
Asta nu înseamnă că „gratuit” este rău. Gratuitul poate fi una dintre cele mai frumoase invenții comerciale. Problema apare când gratuitul este finanțat de poziția dominantă dintr-o piață și utilizat pentru a strangula concurența într-o altă piață.
Este diferența dintre generozitate și dumping strategic. La suprafață arată aproape identic. Consumatorul primește ceva gratis și pleacă fericit acasă. Numai că, uneori, în spatele gratuității se află o foaie Excel care plânge în liniște.
Iar dacă cineva mai are nevoie de o demonstrație că lumea afacerilor funcționează mai degrabă prin interese decât prin epopei morale, trebuie doar să privească momentul 1997.
Steve Jobs se întorsese la Apple. Compania era într-o situație dificilă. Microsoft și Apple erau adversari istorici. Iar Bill Gates a apărut pe un ecran gigantic la Macworld, în timp ce publicul Apple îl huiduia.
Jobs, însă, a făcut ceea ce fac oamenii care vor să salveze o companie: a negociat.
Microsoft a investit 150 de milioane de dolari în acțiuni Apple fără drept de vot, s-a angajat să continue dezvoltarea Office pentru Macintosh, iar Apple a acceptat Internet Explorer ca browser implicit. Cele două companii au încheiat și un acord de licențiere a brevetelor. Documentele oficiale Microsoft confirmă toate aceste elemente.
Imaginea este aproape absurdă.
Ieri, Gates era portretizat de fanii Apple drept groparul Macintoshului.
Astăzi, Apple avea nevoie de Microsoft Office, iar Microsoft avea nevoie ca Apple să rămână relevantă.
Jobs și Gates au descoperit împreună o mare lecție despre capitalism: poți urî metafizic concurentul și poți semna contractual cu el înainte de prânz.
Nu este neapărat imoral.
Este doar mult mai puțin romantic.
În 2007, cei doi au apărut împreună la D5, iar Gates a vorbit cu o sinceritate remarcabilă despre o calitate a lui Jobs pe care o admira: „gustul”, capacitatea de a înțelege produsul și experiența utilizatorului. Rivalitatea se transformase într-un soi de respect între doi oameni care își petrecuseră decenii încercând să se depășească.
Aici se află poate cea mai frumoasă ironie a poveștii.
Gates, omul considerat de generații întregi de utilizatori Apple drept anti-Jobs, recunoștea în Jobs tocmai calitatea pe care propriul său sistem de gândire corporatistă o avea mai puțin: obsesia pentru obiect, formă și experiență.
Jobs, la rândul său, înțelesese ceva despre Gates ce biografiile romantice uită: omul acesta știa să transforme o idee într-o infrastructură economică.
Unul avea obsesia sensului.
Celălalt avea obsesia scalării.
Civilizația digitală a fost construită din ambele.
Și aici ajungem la mitul contemporan.
Bill Gates este astăzi înconjurat de aceeași aură de autoritate pe care internetul o distribuie către guru ai longevității, criptomonede, biohacking, astrologie financiară, „secrete” ale miliardarilor și clipuri de treizeci de secunde despre cum „oamenii de succes se trezesc la 4:37”. Omul contemporan vrea să creadă că universul ascunde o formulă. Vrea să creadă că există o cheie secretă a succesului, un cod rezervat inițiaților, o combinație magică între inteligență, disciplină, meditație și smoothie verde.
Bill Gates devine astfel mai mult decât un om.
Devine simbol.
Și aici începe falsificarea.
Pentru că succesul său nu poate fi redus la genialitate. A existat talent tehnic, evident. A existat muncă, competiție, intuiție, negociere, oportunitate istorică, parteneriate, infrastructură industrială, expansiunea PC-ului, contracte, distribuție, standardizare și, mai ales, capacitatea extraordinară de a transforma o poziție avantajoasă într-una dominantă.
Istoria adevărată este întotdeauna mai puțin instagramabilă.
Nu are muzică triumfală.
Are contracte.
Are procese.
Are memorandumuri interne.
Are avocați.
Are producători de computere care negociază cu un gigant.
Are concurenți cărora li se închide o ușă și utilizatori care nici măcar nu observă că ușa a existat.
Asta este poate cea mai subtilă formă de putere corporatistă: să faci ca alternativa să dispară înainte ca publicul să știe că a existat.
Iar Bill Gates a înțeles foarte bine această lume.
De aceea, adevărata critică a mitului Gates nu trebuie să fie „Gates a fost un om rău”. Este o concluzie leneșă, la fel de superficială ca mitul pe care pretinde că îl distruge.
Mult mai interesant este să spunem că Bill Gates a fost un om mult mai complicat decât legenda sa.
A fost genial în anumite privințe și agresiv în altele. A fost vizionar, dar și pragmatic. A construit instrumente care au democratizat accesul la tehnologie și a condus o companie condamnată pentru practici anticoncurențiale. A fost rivalul lui Jobs și apoi partenerul lui. A fost omul pe care publicul Apple îl huiduia și omul ale cărui produse Apple avea nevoie să le păstreze.
Aceasta este realitatea.
Restul este catehism pentru oameni care au nevoie ca miliardarii să fie ori sfinți, ori demoni.
Iar epoca noastră, obsedată de „secretele succesului”, continuă să confunde inteligența cu virtutea, bogăția cu adevărul și eficiența cu moralitatea. Un om poate construi un imperiu fără ca imperiul să fie o demonstrație despre caracterul lui. Poate fi un geniu în negociere și un om imperfect. Poate avea o intuiție extraordinară asupra tehnologiei și o înțelegere foarte rece asupra puterii.
Bill Gates nu este interesant pentru că legenda spune că a fost un geniu.
Este interesant pentru că documentele arată cum arată genialitatea atunci când intră în contact cu puterea, banii, concurența și frica de a pierde ceea ce ai câștigat.
Acolo începe omul și se termină statuia.
Iar dacă statuia cade, Microsoft rămâne.
Windows rămâne.
Jobs rămâne.
Netscape rămâne în arhive.
Procesele rămân în dosare.
Memoriile interne rămân în documente.
Și peste toate acestea, ca un strat subțire de aur pus peste o mașinărie industrială, rămâne legenda: Bill Gates, băiatul genial care a schimbat lumea.
Da.
A schimbat-o.
Dar lumea nu se schimbă numai cu geniu.
Se schimbă și cu putere.
Iar diferența dintre cele două este exact locul în care începe adevărul.
