Către toți și toate cei care faceți foamea o lună întreagă pentru un story stilat, abundent și suficient de sofisticat încât să creadă lumea că v-ați născut cu un card Platinum în gură: nu e așa că viața e o curvă?
Nu una oarecare, de cartier, care-ți spune prețul înainte să-ți promită ceva, ci una de lux, cu tarif dinamic, care îți ia banii în avans, îți vinde iluzia unei experiențe exclusiviste și, la sfârșit, te lasă singur în fața oglinzii, cu stomacul gol și cu un telefon în care ai salvat dovada că, timp de șaptesprezece secunde, ai părut fericit.
Ai mâncat covrigi trei zile, ai renunțat la cafea, ai mers pe jos ca să economisești banii de transport și ai amânat plata unei facturi, dar ai reușit! Ai ajuns la restaurantul acela în care o frunză de salată costă cât un prânz decent, iar ospătarul îți explică, pe un ton funerar, originea ancestrală a unei roșii. Ai comandat ceva cu nume franțuzesc, ai așteptat douăzeci de minute, apoi a venit farfuria: o compoziție geometrică din trei ingrediente, două picături de sos și o frunză care pare să fi fost surprinsă ilegal la locul de muncă.
Ai privit-o. Ai fotografiat-o. Ai rotit farfuria cu patru grade spre stânga. Ai mutat paharul. Ai cerut să fie trasă perdeaua. Ai verificat lumina, unghiul, reflexia, fundalul, temperatura culorilor și, în cele din urmă, ai obținut imaginea perfectă.
În realitate, încă îți era foame.
Dar pe Instagram erai sătul de viață.
Asta este marea performanță a omului contemporan: să nu aibă nimic și să poată demonstra contrariul în format vertical. Să trăiască într-o garsonieră în care centrala face zgomot de locomotivă, dar să posteze un pahar de prosecco pe fundalul unei terase din care se vede o clădire veche. Să-și numere monedele înainte de a intra în supermarket, apoi să publice un desert cu trei straturi, o linguriță aurie și un text despre recunoștință. Să fie obosit, îndatorat, neliniștit și singur, dar să apară în fiecare fotografie ca un moștenitor spiritual al unei familii de prinți care au inventat vacanța, șampania și dreptul divin la brunch.
Nu trăim. Ne promovăm.
Viața a devenit o agenție de publicitate în care fiecare este simultan client, produs, director de creație și victimă a propriei campanii. Ne vindem chipul, hainele, mesele, vacanțele, relațiile și fragmentele de intimitate, iar în schimb primim niște inimioare digitale care au valoarea economică a unui compliment făcut de un automat. Nu ne mai întrebăm dacă ne place ceea ce trăim. Ne întrebăm dacă va arăta bine în fotografie.
O experiență care nu poate fi postată pare să nu fi existat. O masă fără fotografie este o masă pierdută. O vacanță fără apus filmat este o deplasare geografică. O relație fără declarații publice este suspectă, iar o zi liniștită, în care nu ai nimic de demonstrat nimănui, începe să semene cu un eșec de marketing personal.
Am ajuns să ne punem viața în scenă pentru un public pe care nu-l cunoaștem, nu-l iubim și, de cele mai multe ori, nici măcar nu-l respectăm. Un public format din foști colegi, rude îndepărtate, cunoștințe de circumstanță, oameni care ne invidiază puțin, oameni pe care îi invidiem noi și câțiva necunoscuți care au ajuns la fotografia noastră fiindcă algoritmul a decis că ne-ar putea interesa reciproc nefericirea.
Iar noi muncim pentru acest public cu o disciplină pe care rareori o aplicăm propriilor dorințe.
Pentru o fotografie bună putem face sacrificii remarcabile. Pentru o viață bună, mai vedem. Pentru un story care sugerează abundență putem renunța la abundența reală. Pentru o imagine a libertății putem deveni sclavii unei cheltuieli. Pentru câteva secunde de admirație putem petrece o lună întreagă calculând cât mai avem până la salariu.
Nu este extraordinar? Am inventat o civilizație în care omul se poate înfometa pentru a demonstra că mănâncă bine.
Și nu vorbesc despre cei care își permit luxul fără să-și pună existența în pericol. Dacă ai bani, du-te la restaurant, comandă homarul, bea șampania, cumpără-ți pantofii, închiriază iahtul și postează până când telefonul cere concediu medical. Bucură-te de ceea ce ai. Nu este nicio virtute în sărăcia demonstrativă și niciun păcat în plăcerea sinceră.
Problema începe atunci când luxul devine un costum împrumutat, iar omul care îl poartă își plătește apariția prin renunțarea la propriile nevoi. Când masa este cumpărată din banii necesari facturilor. Când vacanța este finanțată printr-un credit pe care îl vei achita cu anxietate timp de un an. Când geanta nu mai este un obiect pe care îl folosești, ci un argument în procesul public prin care încerci să demonstrezi că meriți să exiști.
Atunci nu mai vorbim despre consum. Vorbim despre o formă de autoexploatare în folosul propriei imagini.
Capitalismul a descoperit de mult că omul nu trebuie convins să cumpere doar lucrurile de care are nevoie. Este mult mai profitabil să fie convins că are nevoie de lucrurile prin care ceilalți îl vor considera valoros. Nu mai cumperi o geantă, cumperi o poziție imaginară în ierarhia socială. Nu mai cumperi o cină, cumperi o scenă în care joci rolul omului pentru care banii nu reprezintă o problemă. Nu mai cumperi o călătorie, cumperi dovada că viața ta merită invidiată.
Produsul real este secundar. Important este să poți publica ambalajul.
De aceea, publicitatea contemporană nu mai vinde doar obiecte. Vinde identități. Îți spune că poți deveni mai interesant, mai dorit, mai respectat și mai aproape de versiunea ideală a propriei persoane dacă achiziționezi exact ceea ce îți lipsea. Iar ceea ce îți lipsește este, întâmplător, mereu disponibil în rate.
Ai nevoie de un ceas care să arate că timpul tău este mai valoros decât al celorlalți. De pantofi care să demonstreze că ai ajuns undeva, chiar dacă nu știi unde. De o cameră de hotel în care să poți fotografia halatul alb și priveliștea, deși cea mai mare parte a șederii o vei petrece verificând cine ți-a văzut story-ul. De o masă sofisticată care să dovedească faptul că ai gust, deși gustul tău real ar fi poate o mămăligă cu brânză mâncată în liniște, fără să simți nevoia să-i explici nimănui ce simbolizează.
Dar mămăliga nu impresionează.
Mămăliga nu generează suficientă invidie. Nu produce acea mică tresărire în sufletul urmăritorului care tocmai și-a cumpărat detergent și descoperă că altcineva își petrece seara într-un restaurant cu vedere la oraș. Mămăliga nu construiește statut. Mămăliga hrănește, iar hrănirea a devenit o activitate prea puțin spectaculoasă pentru o societate care preferă să consume imagini despre viață în locul vieții.
Așa am ajuns să ne raportăm la lucrurile elementare ca la niște inconveniente care trebuie ascunse. Foamea nu se fotografiază. Datoriile nu se filmează. Oboseala nu se postează decât dacă este transformată într-un discurs motivațional despre disciplină. Singurătatea este acceptabilă numai dacă apare într-o fotografie alb-negru, alături de un citat despre evoluția personală. Eșecul trebuie să fie estetic, suferința trebuie să aibă lumină bună, iar disperarea trebuie să poată fi rezumată într-o frază suficient de elegantă încât să primească inimioare.
Până și vulnerabilitatea a devenit produs premium.
Nu mai suferim pur și simplu. Ne construim o identitate de om care a suferit frumos. Nu mai trecem printr-o criză. O transformăm în conținut. Nu mai avem nevoie de un prieten căruia să-i spunem că ne este greu. Avem nevoie de o fotografie în care privim pe fereastră, cu o cafea în mână, pentru a sugera că traversăm o perioadă de transformare interioară.
În spatele fiecărei imagini perfecte se poate afla o viață minunată. Dar se poate afla și o persoană care abia se ține pe picioare. Nu știm. Și tocmai aici se află capcana: am construit un sistem în care aparența prosperității circulă mult mai repede decât prosperitatea însăși, iar comparația dintre viețile noastre reale și imaginile celorlalți devine o competiție în care pornim cu toții dezavantajați.
Noi ne comparăm dezordinea din bucătărie cu fotografia altuia dintr-un hotel de cinci stele. Ne comparăm salariul cu vacanța unei cunoștințe. Ne comparăm oboseala cu zâmbetul cuiva care a ales să publice doar momentul în care zâmbește. Ne comparăm singurătatea cu fotografia unui cuplu care poate că tocmai s-a certat, dar a decis că, înainte de a se despărți pentru seara respectivă, trebuie să termine ședința foto.
Nu comparăm realități. Comparăm realitatea noastră cu departamentul de relații publice al altora.
Și apoi ne întrebăm de ce nu sîntem fericiți.
Poate pentru că fericirea, în această economie a aparenței, a devenit o performanță obligatorie. Trebuie să fii bine, dar să fii bine într-un mod vizibil. Trebuie să te bucuri, dar bucuria trebuie documentată. Trebuie să ai succes, dar succesul trebuie să fie recognoscibil pentru ceilalți. Trebuie să fii liber, însă libertatea ta trebuie să respecte programul de publicare și preferințele algoritmului.
Adevărata libertate, aceea în care poți face ceva fără să simți nevoia să demonstrezi că ai făcut acel lucru, a devenit suspectă. Dacă ai fost într-un loc minunat și n-ai postat nimic, ai fost oare acolo? Dacă ai mâncat ceva bun și n-ai fotografiat farfuria, ai avut parte de experiență? Dacă ai petrecut o seară extraordinară și n-ai publicat nicio dovadă, ce se întâmplă cu valoarea ei socială?
Nimic. Absolut nimic.
Se întâmplă doar că experiența rămâne a ta.
Iar pentru omul contemporan, obișnuit să-și externalizeze propria validare către un public invizibil, aceasta poate fi o idee aproape revoluționară. Să ai ceva frumos și să nu-l arăți. Să mănânci bine fără să transformi masa într-o reclamă. Să călătorești fără să produci materiale promoționale pentru propria existență. Să-ți cumperi ceva fiindcă îți place, nu fiindcă îți imaginezi cum va reacționa cineva când îl va vedea.
Să fii fericit fără martori.
Ce obscenitate!
Dar să nu fim prea cruzi cu cei care joacă acest joc. În spatele dorinței de a părea bogați se ascunde adesea o nevoie mult mai veche și mai omenească: aceea de a fi văzuți, acceptați, admirați, de a simți că viața noastră are o anumită greutate în ochii celorlalți. Dorința de recunoaștere nu a fost inventată de Instagram. A existat înaintea fotografiei, înaintea publicității, înaintea capitalismului digital. Oamenii au purtat haine scumpe, au construit palate, au organizat ospețe și au ridicat monumente și pentru a demonstra că sînt cineva.
Diferența este că astăzi fiecare poate avea propriul palat de câțiva centimetri, în interiorul unui ecran. Nu mai ai nevoie de o piață publică pentru a-ți expune rangul. Ai nevoie de o cameră frontală, de lumină bună și de suficientă ingeniozitate pentru a ascunde faptul că apartamentul închiriat se află la trei străzi de locul în care ai fotografiat cocktailul.
Vanitatea este veche. Tehnologia i-a oferit doar distribuție globală.
Și totuși, ceva s-a schimbat. În trecut, luxul era măcar legat de o anumită putere materială. Astăzi, imaginea luxului poate fi închiriată pentru o oră, cumpărată în rate sau fabricată dintr-un unghi bun. Statutul a devenit accesibil ca decor, dar rămâne inaccesibil ca siguranță economică. Poți arăta ca un om care nu se uită la prețuri și poți trăi ca unul care verifică soldul înainte de a comanda o apă minerală.
Aceasta este comedia amară a prezentului: aparența abundenței se democratizează în timp ce abundența reală rămâne profund inegal distribuită.
Toată lumea poate publica fotografia unei mese bogate. Nu toată lumea își poate permite să mănânce astfel în fiecare zi. Toată lumea poate poza într-un hotel scump. Nu toată lumea își poate permite o vacanță fără să se întoarcă acasă cu o datorie. Toată lumea poate folosi filtrele care uniformizează pielea, lumina și decorul. Nu toată lumea poate cumpăra liniștea de a nu-și mai face griji pentru ziua de mâine.
Iar când imaginea devine mai importantă decât condițiile materiale ale existenței, sărăcia capătă o dimensiune suplimentară: nu mai este suficient să fii sărac, trebuie să ascunzi că ești sărac. Nu mai este suficient să te lupți cu facturile, trebuie să te lupți și cu rușinea de a nu putea ține pasul cu vitrina celorlalți. Nu mai este suficient să nu-ți permiți luxul. Trebuie să te prefaci că nu te interesează, sau, mai rău, să te îndatorezi pentru a demonstra că îl poți avea.
Așa se naște o formă de sărăcie care nu apare în statistici: sărăcia celui care își cheltuiește resursele pentru a părea că are resurse. Omul care renunță la odihnă pentru a finanța vacanța, la hrană pentru a finanța restaurantul, la siguranță pentru a finanța aparența siguranței. Omul care își sacrifică viața pentru a produce dovezi că viața lui este minunată.
Nu există investiție mai absurdă decât să plătești ca să fii invidiat de oameni care nu-ți vor plăti niciodată facturile.
Și nu există faliment mai elegant decât acela în care toată lumea îți admiră fotografia, în timp ce tu îți calculezi restul de bani până la salariu.
Așa că, dragilor, celor care faceți foamea o lună pentru un story stilat și abundent, vă propun un experiment de lux. Data viitoare când vă așezați în fața farfuriei pe care ați plătit-o cu sacrificii, încercați să mâncați înainte de a o fotografia. Nu pentru că fotografia ar fi un păcat, ci pentru că foamea este o realitate, iar realitatea are prostul obicei de a nu se lăsa convinsă de filtre. Încercați să vă bucurați de gust fără să vă gândiți la reacția publicului. Încercați să vă cumpărați ceva frumos fără să vă imaginați cine va fi gelos. Încercați să petreceți o seară minunată fără să transformați fiecare minut într-un material de promovare.
Și, dacă vă vine să publicați ceva, publicați. Dar măcar să fie pentru că vreți să împărtășiți o bucurie, nu pentru că aveți nevoie de o sută de străini care să vă confirme că ați avut dreptul s-o trăiți.
Viața este, într-adevăr, o curvă. Uneori te taxează fără să-ți spună tariful, alteori îți promite fericirea și îți lasă nota de plată. Dar noi am reușit performanța de a-i plăti și machiajul, și garderoba, și fotograful, numai ca să putem demonstra publicului că ne-a primit în salonul ei de lux.
Apoi ne întoarcem acasă, ne scoatem hainele bune, deschidem frigiderul și descoperim că povestea noastră de succes nu are nimic de mâncare.
Dar story-ul a ieșit superb.
Și a primit 247 de inimioare.
Dacă le-am putea pune pe pâine, poate că am rezolva, în sfârșit, problema foamei.
Până atunci, poftă bună la aparențe.

Conu Rău