Despre marea evadare din ecran, nebunia necesară și curajul de a mai trăi fără martori

Vreți să fiți fericiți? Renunțați la Facebook. Și, dacă tot vă aflați în exercițiul acesta de igienă spirituală, renunțați și la obiceiul de a vă anunța public că ați renunțat la Facebook. Nu există nimic mai delicios decât omul care își proclamă eliberarea din captivitatea rețelelor sociale printr-o postare care adună 347 de aprecieri, 82 de comentarii și șapte distribuiri, în timp ce el verifică din trei în trei minute dacă lumea a observat că nu mai vrea să fie observat.

Este o formă de iluminare cu notificări activate, o revoluție interioară transmisă în direct, un Buddha care, înainte de a părăsi palatul, verifică dacă fotografia cu plecarea a prins suficient reach.

Avem, așadar, prima noastră mare contradicție contemporană: vrem să scăpăm de ecran, dar nu vrem să scăpăm de publicul din spatele lui. Vrem liniște, dar ne neliniștește absența reacțiilor. Vrem să fim autentici, dar ne alegem autenticitatea în funcție de audiență. Vrem să trăim, însă numai după ce ne-am asigurat că există cineva care ne vede trăind. Am ajuns să ne fie teamă nu atât de singurătate, cât de posibilitatea ca singurătatea noastră să nu fie documentată.Facebook-ul este, în fond, marele teatru în care omenirea joacă simultan toate rolurile: fericitul, nefericitul, expertul, victima, înțeleptul, patriotul, revoluționarul, fotograful de apusuri, specialistul în geopolitică, terapeutul de serviciu și degustătorul universal de adevăruri. Fiecare are o scenă, fiecare are o replică, fiecare are nevoie de public. Nu mai avem conversații, avem reprezentații. Nu mai povestim ce ni s-a întâmplat, construim versiunea evenimentului care ne avantajează. Nu mai ieșim la o cafea, publicăm dovada că am ieșit la o cafea. Nu mai mergem în vacanță, producem un material promoțional despre faptul că am fost în vacanță. Nici măcar nu mai privim marea. O fotografiem până când marea devine un accesoriu al profilului nostru.Acolo, în acest mare acvariu electric, fiecare își plimbă identitatea prin fața celorlalți, ca un pește exotic care a învățat să zâmbească la cameră. Avem prieteni cu care n-am mai vorbit de zece ani, dar știm când și-au cumpărat frigider, când au divorțat, când au făcut ulcer, când au fost la Roma și când au descoperit că uleiul de măsline extravirgin este mai bun decât cel simplu. Știm totul despre viața lor publică și aproape nimic despre viața lor reală. Le vedem copiii crescând în fotografii, dar nu știm dacă părinții mai au timp să-i asculte. Le vedem zâmbetele, dar nu știm ce se întâmplă după ce telefonul este pus pe masă. Am devenit martorii unei intimități regizate, consumatorii unei autobiografii colective în care fiecare își editează suferința și își filtrează fericirea.Și, pentru că orice spectacol are nevoie de un regizor, algoritmul a preluat conducerea. Nu vă imaginați că sunteți liberi să vedeți ce vreți. Vedeți ceea ce sistemul consideră că vă va ține acolo. Nu vă oferă neapărat ceea ce vă face bine, nici ceea ce vă îmbogățește intelectual, nici ceea ce v-ar putea schimba perspectiva. Vă oferă ceea ce vă oprește degetul. Indignarea, scandalul, frica, invidia, sexualizarea, conspirația, conflictul, umilința publică și pisica ce dansează pe o melodie de care nu ați auzit, dar pe care o veți fredona în următoarele trei ore. Algoritmul nu este interesat de devenirea dumneavoastră spirituală. Nu are niciun plan să vă transforme în oameni mai buni. Vrea doar să rămâneți acolo.Iar noi rămânem. Cu o fidelitate pe care n-am avut-o niciodată față de propriile idealuri, față de lectură, față de prieteni, față de promisiuni sau față de propriul corp. Ne trezim și întindem mâna spre telefon înainte de a ne întinde coloana. Verificăm lumea înainte să verificăm dacă suntem încă vii. Ne informăm despre războaie, cutremure, crize economice și divorțurile unor oameni pe care nu i-am întâlnit niciodată, în timp ce propria viață se adună în colțurile camerei, ca praful pe care nu-l mai observăm. Avem la dispoziție întreaga cunoaștere a umanității și folosim o bună parte din ea pentru a afla cine a mai spus o prostie într-un studio de televiziune.Aici se află adevărata performanță a civilizației digitale: a reușit să transforme atenția, cea mai prețioasă resursă a minții, într-un bun de consum oferit pe gratis unor companii care îl monetizează cu o eficiență de furnică antreprenorială. Noi credem că folosim platforma. Platforma ne folosește timpul, ne măsoară reacțiile, ne înregistrează preferințele și ne organizează tentațiile. Noi credem că alegem ce citim. Ea învață ce ne irită, ce ne sperie, ce ne flatează și ce ne face să revenim. Noi credem că ne exprimăm. Ea transformă expresia noastră în date.Și totuși, să nu cădem în ridicolul de a declara internetul răul absolut. Ar fi o prostie la fel de mare ca aceea de a-l considera salvarea omenirii. Rețelele sociale au făcut posibilă întâlnirea unor oameni care nu s-ar fi cunoscut niciodată, au dat vizibilitate unor cauze ignorate, au permis circulația rapidă a informației, au construit comunități, au ajutat oameni izolați să-și găsească sprijinul și au oferit artiștilor, scriitorilor și creatorilor acces la public fără să mai ceară binecuvântarea portarilor instituționali. Problema nu este existența instrumentului, ci transformarea lui în habitat. Nu faptul că avem un ecran, ci faptul că am început să confundăm fereastra cu peisajul și reflexia cu omul.Facebook poate fi o piață publică, o bibliotecă dezordonată, o arhivă de amintiri, un atelier de idei, o cafenea fără program de închidere. Dar poate deveni și o celulă confortabilă, tapetată cu opiniile noastre, încălzită de indignările noastre și păzită de un algoritm care ne cunoaște slăbiciunile mai bine decât ne cunoaștem noi înșine. În această celulă nu suntem obligați să gândim. Suntem doar invitați să reacționăm. Iar reacția, oricât de spectaculoasă, nu este întotdeauna o formă de gândire.De aceea, îmi place să spun că, de cele mai multe ori, nebunia și cutezanța sunt calea către adevăr. Nu nebunia clinică, pe care ar fi o cruzime să o romantizăm, și nici inconștiența celui care confundă impulsul cu inteligența, ci acea nebunie fertilă a omului care îndrăznește să iasă din traseul trasat, să pună întrebări nepotrivite, să riște ridicolul, să conteste consensul comod și să privească realitatea fără să-i ceară voie. Adevărul nu se lasă întotdeauna găsit de omul care stă cuminte în banca lui, cu notificările oprite și cu toate opiniile aprobate de comitet. Uneori îl întâlnești tocmai când ai curajul să ieși din rând, să traversezi un teritoriu necunoscut și să accepți că s-ar putea să te înșeli.Cutezanța înseamnă să pleci fără garanția aplauzelor. Să spui ceea ce gândești chiar dacă nu se potrivește cu tribul tău. Să renunți la confortul unei certitudini când realitatea îți arată că ai greșit. Să ai curajul să fii nepopular, să fii singur, să fii ridicol, să începi ceva pentru care nu există încă public. Să faci o fotografie fără să te gândești câte reacții va primi. Să scrii un text fără să-l croiești după preferințele algoritmului. Să iubești pe cineva fără să transformi iubirea într-un album de promovare personală. Să mergi undeva și să nu anunți pe nimeni. Să privești un apus până se termină, nu până obții cadrul perfect.Adevărul are, uneori, o aparență de nebunie tocmai fiindcă ne scoate din ordinea comodă a lucrurilor acceptate. Copernic a deranjat ordinea universului, Galileo a deranjat ordinea autorității, iar istoria culturii este plină de oameni care au fost considerați absurzi înainte ca lumea să descopere că absurditatea lor era, de fapt, o fereastră. Nu înseamnă că orice nebun este vizionar sau că orice idee respinsă este adevărată. Înseamnă că adevărul nu se decide prin numărul de aplauze și nici prin confortul majorității.Or, Facebook-ul este construit tocmai pe această economie a aprobării. Îți oferă senzația că ești important fiindcă cineva a apăsat un buton. Îți oferă senzația că ai dreptate fiindcă o sută de oameni au distribuit aceeași idee. Îți oferă senzația că aparții unei comunități fiindcă ai intrat într-un grup cu 80.000 de membri. Îți oferă senzația că ai făcut ceva fiindcă ai scris un comentariu furios despre ceva ce nu vei schimba niciodată. Este o fabrică de substituenți existențiali. În locul prieteniei, conexiunea. În locul cunoașterii, informația. În locul curajului, declarația. În locul experienței, imaginea experienței. În locul vieții, fluxul ei nesfârșit.Și mai există un detaliu pe care ar trebui să-l observăm: Facebook-ul ne-a făcut să ne obișnuim cu prezența permanentă a celorlalți, dar nu ne-a făcut neapărat mai puțin singuri. Dimpotrivă, putem avea sute de reacții și să nu avem pe cine suna la trei dimineața. Putem primi felicitări de ziua noastră de la oameni care nu ne-ar recunoaște pe stradă. Putem avea o comunitate întreagă în jurul unei fotografii și nimeni lângă noi când se stinge lumina. Singurătatea digitală este o singurătate cu public, iar asta o face uneori mai greu de recunoscut.Ne-am construit o viață în care fiecare moment trebuie să producă o dovadă. Mâncăm și fotografiem, călătorim și fotografiem, iubim și fotografiem, suferim și fotografiem. Până și tristețea trebuie să fie prezentabilă. O lacrimă fără lumină bună nu mai are valoare narativă. O criză existențială fără un citat potrivit este o oportunitate ratată de engagement. Dacă te-ai despărțit, trebuie să postezi ceva despre renaștere. Dacă ai fost trădat, ceva despre lecții. Dacă ai pierdut, ceva despre putere. Dacă ai câștigat, ceva despre recunoștință. Niciodată nu ești pur și simplu un om care trece printr-o întâmplare. Ești un brand personal aflat în proces de repoziționare.Dragii mei, poate că fericirea începe tocmai în momentul în care încetăm să o mai demonstrăm. Când nu mai avem nevoie să știe toată lumea că suntem bine. Când putem sta la masă fără să verificăm cine ne-a scris. Când putem citi o carte fără să fotografiem coperta. Când putem merge pe stradă fără să ne transformăm fiecare priveliște într-un material de publicat. Când putem avea o opinie fără să o testăm mai întâi pe piața reacțiilor. Când ne permitem să fim plictisitori, anonimi, neproductivi pentru algoritm și extraordinar de vii pentru noi înșine.Nu vă spun să vă aruncați telefoanele în mare. Marea are deja destule probleme. Nu vă spun nici să deveniți pustnici, să vă mutați într-o peșteră și să comunicați cu lumea prin fum, deși, la nivelul unor conversații de pe Facebook, semnalele de fum ar reprezenta un progres intelectual. Vă spun doar să recuperați dreptul de a dispărea. Să nu mai fiți disponibili în fiecare secundă. Să nu mai confundați accesibilitatea cu prietenia și vizibilitatea cu existența. Să vă luați timpul înapoi, fiindcă timpul este singura proprietate pe care o pierdem fără să primim chitanță.Iar dacă vreți să încercați un exercițiu simplu, închideți Facebook-ul pentru o zi. Nu anunțați. Nu scrieți un manifest. Nu vă luați rămas-bun de la prieteni virtuali. Nu publicați o fotografie cu telefonul abandonat pe o masă de lemn, lângă o ceașcă de cafea și un citat despre libertate. Închideți-l pur și simplu. Ieșiți afară. Mergeți fără destinație. Vorbiți cu un om fără să vă uitați peste umărul lui la ecran. Ascultați muzică fără să verificați cine a mai ascultat-o. Faceți ceva absurd, ceva inutil, ceva care nu produce bani, reputație, vizibilitate sau conținut. Încercați să vă amintiți cum era să faceți un lucru numai pentru că vă făcea plăcere.Poate că veți descoperi că lumea nu s-a oprit. Că prietenii nu au dispărut. Că nu ați ratat o revelație cosmică în comentarii. Că soarele a apus și fără să-i dați distribuire. Că o pasăre a cântat fără să aștepte reacții. Că un om v-a zâmbit fără să vă ceară să-l urmăriți. Și că, pentru câteva ore, nu ați mai fost administratorul propriei imagini, ci doar un om aflat în mijlocul propriei vieți.Adevărata libertate nu este să ai posibilitatea de a spune orice pe internet. Este să nu mai simți nevoia să spui totul acolo. Adevărata cutezanță nu este să înfrunți o armată de comentatori, ci să accepți că poți trăi fără să fii văzut. Iar adevărul, dragii mei, nu se află întotdeauna în locul în care se adună cei mai mulți oameni. Uneori se află la marginea drumului, într-o conversație neașteptată, într-o carte deschisă la întâmplare, într-o idee care te sperie, într-un gest nebunesc, într-o plecare fără plan sau într-o tăcere pe care nu te grăbești s-o umpli.Așa că, dacă vreți să fiți fericiți, renunțați la Facebook. Sau măcar renunțați pentru o vreme la ideea că Facebook-ul trebuie să știe ce faceți cu fericirea voastră.Și, pentru numele tuturor zeilor care încă nu au cont, nu uitați să nu distribuiți acest articol. Ar fi păcat să stricăm mesajul.