sau despre cel mai mic și mai complet portret al unui om care a construit produse pentru toată lumea și a decis că locurile rezervate unora nu i se aplică lui
Există un loc de parcare la sediul Apple din Cupertino care a funcționat ani de zile ca cea mai concisă declarație de principii pe care Jobs a făcut-o vreodată — nu în discursuri, nu în interviuri, nu în prezentările de pe scenă cu ecranul iluminat în spate, ci în gestul zilnic, repetat, nesimțit, de a parca Mercedes-ul argintiu fără plăcuță de înmatriculare direct pe locul rezervat persoanelor cu dizabilități, în fața ușii principale a companiei pe care o conducea, în văzul tuturor, în fiecare dimineață, an după an, cu seninătatea omului care nu simte că face ceva ce ar necesita explicație și care, în rarele momente când explicația e cerută, o oferă cu tonul celui care explică ceva evident: că timpul lui e prea valoros ca să caute un loc de parcare normal. Asta e tot. Asta e filozofia completă, nedilutată, necontextualizată, comprimată în șaizeci de centimetri de bordură vopsită în albastru și un semn internațional al accesibilității pe care Jobs îl interpreta ca rezervare personală.
Locul de parcare pentru persoanele cu dizabilități există pentru un motiv specific și concret pe care orice om cu un nivel minim de empatie îl înțelege instantaneu: că există oameni pentru care distanța suplimentară față de intrare nu e un inconvenient minor ci o barieră reală, că mersul din parcarea obișnuită până la ușă costă unii oameni mult mai mult decât costă alții, că rezervarea spațiului proxim e forma minimă de recunoaștere că nu toți corpurile funcționează identic în spațiul public. Semnul albastru cu figura în scaun cu rotile e contractul vizibil al societății cu membrii ei mai vulnerabili — recunoașterea că egalitatea formală nu produce egalitate reală și că egalitatea reală necesită uneori tratament diferențiat. Jobs parca pe contractul acesta în fiecare dimineață și pleca la birou, la ședințele lui și la produsele lui și la viziunea lui, lăsând în urmă locul ocupat și contractul anulat pentru ziua respectivă față de oricine ar fi avut nevoie de el.
„Timpul lui Jobs era prea valoros ca să caute un loc de parcare. Timpul persoanei în scaun cu rotile care găsea locul ocupat — acel timp, acea dificultate, acel efort suplimentar — nu intra în calculul lui Jobs. Intra în ecuația altcuiva. Altcineva nu era Jobs. Prin urmare, nu conta.”
Gluma angajaților — că semnul de handicap înseamnă de fapt Loc rezervat pentru Steve — e una dintre acele glume care există la granița exactă dintre umor și disperare, produse de oamenii care trăiesc lângă un comportament pe care nu îl pot schimba și căruia trebuie să îi găsească o formă de procesare care să nu implice confruntarea directă. Umorul organizațional față de comportamentul liderului e mecanismul de apărare al celui care nu are putere să schimbe ce vede și care alege să râdă de asta ca alternativă la a suferi de asta sau la a demisiona din cauza asta. Gluma spune totul ce Andy Hertzfeld și colegii lui nu puteau spune direct: că văd, că știu ce e, că sunt martorii zilnici ai dissprețului față de o categorie de oameni exprimat printr-un gest atât de banal și atât de consistent și atât de neizolat în biografia lui Jobs încât a devenit parte din cultura internă a companiei. Cultura internă a companiei a inclus, ca item recognoscibil, locul de handicap ocupat de CEO. Normalul și anormalul se inversaseră suficient de lent pentru ca inversarea să devină invizibilă prin obișnuință.
Pseudo-filozofia timpului valoros — acea ramură a literaturii de productivity care a construit culte în jurul oricărei strategii de eliminare a deciziilor minore, de la uniforma zilnică a lui Zuckerberg la rutinele matinale ale miliardatarilor, la principiul că fiecare secundă a unui lider cu viziune trebuie protejată de orice solicitare subsemnificativă — a furnizat cadrul ideologic pentru argumentul lui Jobs cu parcarea. Că timpul lui e prea valoros. Că căutarea unui loc de parcare e un cost cognitiv inacceptabil pentru un om cu atâtea decizii importante de luat. E un argument care ar fi convingător dacă locul pe care îl ocupa ar fi fost pur și simplu cel mai proxim disponibil, ales din comoditate. Nu era. Era locul rezervat explicit persoanelor cu dizabilități — un loc al cărui scop declarat e să compenseze o inegalitate de capacitate fizică, nu să recompenseze ierarhia corporatistă. Jobs a ales acel loc specific pentru că era cel mai aproape de ușă, pentru că convenabilitea era totul, pentru că convenabilitatea lui era totul, și pentru că existența semnului albastru nu constituia pentru el un motiv de a alege altfel.
Ontologic, a parca pe locul de handicap e a decide că ierarhia ta de valoare depășește contractul social care protejează vulnerabilul. E a spune, cu caroseria unui Mercedes argintiu, că tu ești mai important decât omul în scaun cu rotile, că nevoile tale depășesc necesitățile lui, că semnul albastru cu figura umană în scaun cu rotile e o sugestie pentru cei care nu au alternative mai bune — iar tu ai alternative mai bune, ești mai bun, ești deasupra semnului.
Apple sub Jobs a produs o linie de produse dedicate accesibilității — funcționalități pentru utilizatorii cu deficiențe de vedere, de auz, de mobilitate, cu dificultăți cognitive, cu nevoi speciale de interacțiune cu dispozitivele. VoiceOver, Switch Control, AssistiveTouch — instrumente reale, utile, care au schimbat viața oamenilor cu dizabilități și care sunt parte din moștenirea Apple pentru care compania merită credit real și consistent. Jobs însuși a menționat ocazional importanța accesibilității în produse. Și în fiecare dimineată în care a menționat importanța accesibilității și a condus la Cupertino, a parcat pe locul de handicap. Distanța dintre declarație și gest e măsurabilă în metri — câțiva metri de la locul de handicap până la locul cel mai apropiat din parcarea obișnuită, câțiva metri pe care Jobs nu a ales niciodată să îi parcurgă, câțiva metri care spun mai mult despre relația lui cu vulnerabilitatea umană decât orice funcționalitate de accesibilitate implementată vreodată în vreun produs Apple.
Mistica leadership-ului prin exemplu — doctrine că liderul adevărat este primul care respectă standardele pe care le impune celorlalți, că credibilitatea vine din coerența dintre ce ceri altora și ce faci tu — a produs în cazul Jobs un paradox pe care admiratorii lui îl rezolvă prin compartimentalizare: Jobs ca lider de produs a trasat standarde de excelență pe care le respecta cu o consecvență fanatică. Jobs ca cetățean a ignorat standardele civice cu aceeași consecvență fanatică. Compartimentalizarea spune că primele standarde contează și celelalte sunt irelevante, că excelența în design justifică deficitul în civism, că iPhone-ul excelent anulează locul de handicap ocupat zilnic. E o aritmetică morală pe care fiecare o poate face singur. Rezultatul depinde de ce consideri că se poate compensa cu ce și în ce proporție. Unii consideră că iPhone-ul compensează tot. Persoana în scaun cu rotile care a găsit locul ocupat ar putea calcula diferit.
„Apple a produs unelte de accesibilitate care au schimbat viețile persoanelor cu dizabilități. Jobs a parcat pe locul lor în fiecare dimineață. Ambele sunt adevăruri simultane. Primul apare în rapoartele de responsabilitate socială. Al doilea apare în memoriile angajaților. Împreună formează portretul complet. Separat, formează fie mit, fie demonizare. Adevărul e în suprapunerea lor incomodă.”
Rețelele sociale au procesat anecdota parcării cu reacțiile lor caracteristice bifurcate — indignare pe de o parte, minimizare pe de cealaltă, cu o a treia categorie specifică episodului: umorul. Meme-uri cu semnul de handicap rebotezat. Comentarii despre tipul de parcare rezervată geniilor. Glume care reproduc cu fidelitate umorul defensiv al angajaților Apple față de același comportament, extins acum la audiența globală a unui om mort ale cărui excentricități au dobândit patina anecdotei fondatoare. Umorul dezamorsează. Dezamorsarea e funcțională pentru susținerea mitului. Mitul are nevoie de anecdote savuroase, nu de acuzații morale grele. Locul de handicap ocupat zilnic devine anecdotă savuroasă. Persoana care nu a putut parca acolo în ziua respectivă nu devine nimic recognoscibil în narațiunea publică — e invizibilă, fără chip, fără voce amplificată, fără un loc în istoria Silicon Valley.
Poetic, semnul albastru cu figura umană în scaun cu rotile este singurul semn din parcarea Apple pe care Jobs nu l-a proiectat și pe care nu l-a putut reproiecta în conformitate cu standardele lui estetice. Toate celelalte aspecte ale spațiului fizic Apple — arhitectura, designul interior, fonturile, culorile, materialele, orice detaliu vizibil — intrau sub jurisdicția lui. Semnul albastru nu era al lui. Era al societății. Era al contractului colectiv față de vulnerabilitate. Era singurul element din câmpul lui vizual zilnic față de care Jobs nu avea autoritate de design și pe care l-a ignorat cu consecvența celui care nu recunoaște autorități pe care nu le-a delegat el însuși. E o metaforă completă pentru întreaga lui biografie — un om care a redesenat lumea conform standardelor lui estetice și etice proprii și care nu a recunoscut niciodată că există standarde exterioare lui față de care e obligat, nu invitat, să se conformeze.
Există o tentație, la finalul acestei serii de editoriale care a traversat zece episoade și a documentat zece dimensiuni ale caracterului lui Jobs, de a formula o concluzie totalizatoare — un verdict clar, un bilanț final, o sentință care să echilibreze produsele cu comportamentele, viziunea cu cruzimea, iPhone-ul cu locul de handicap. Tentația merită rezistată. Verdictele totalizatoare produc fie apologeți, fie demolatori, și ambele poziții sunt mai confortabile și mai puțin adevărate decât disconfortul suprapunerii. Jobs a produs lucruri extraordinare și a trăit în moduri profund dăunătoare față de oamenii din jur. Ambele sunt adevărate. Niciuna nu o anulează pe cealaltă. Cultul care alege numai prima e o minciunăî comfortabilă. Demolarea care alege numai a doua e o simplificare justă moral și incompletă factual. Adevărul e în suprapunere — și suprapunerea e incomodă și necesară și mai puțin utilă pentru postere, dar mai fidelă față de ce a fost omul real.
Antropologic, locul de handicap ocupat e cel mai egalitar indicator de caracter disponibil — toată lumea îl vede, toată lumea îl înțelege, nu necesită cunoaștere financiară sau juridică sau tehnică pentru a fi evaluat. E accesibil oricui, inclusiv celor pe care semnul albastru îi protejează și pe care Jobs îi ignora în fiecare dimineată de lucru la Cupertino.
Angajații care glumeau că semnul înseamnă Loc rezervat pentru Steve știau că glumesc și știau că nu glumesc în același timp. Știau că descriu ceva real cu o exactitate pe care nicio altă formulare nu ar fi redat-o mai bine. Locul de handicap era, în cultura internă a Apple, locul lui Jobs. Nu pentru că cineva decisese asta oficial. Pentru că Jobs decisese asta prin repetare, zi după zi, până când repetarea devenise normă și norma devenise gluumă și gluma devenise semn distinct al culturii organizaționale. Organizațiile se adaptează la liderii lor. Apple s-a adaptat la Jobs la toate nivelurile — la geniala lui viziune de produs, la cruzimea lui organizațională, la furtul lui de idei, la cartelul lui de salarii, la cinismul lui față de Foxconn, la ușa spartă a lui Chen, la backdating-ul lui, la Mercedes-ul fără plăcuță și la locul de handicap ocupat în fiecare dimineată. Toate acestea au devenit, în cultura Apple a epocii Jobs, normale. Normalul e cel mai periculos dintre lucruri — pentru că devine invizibil prin repetare și pentru că invizibilul nu se poate combate.
„Seria aceasta a început cu ideile furate ale angajaților și se termină cu locul de parcare al persoanelor cu dizabilități. Între aceste două puncte se află un portret complet al unui om care a decis că valoarea lui depășește orice altă valoare din jurul lui — a angajaților, a inginerilor, a muncitorilor din Foxconn, a jurnaliștilor, a acționarilor, a legii, a eticii și a persoanei în scaun cu rotile care căuta un loc de parcare în fața sediului Apple și găsea Mercedes-ul argintiu fără plăcuță de înmatriculare.”
Posterul cu Jobs e în continuare pe pereți. Think Different e în continuare un slogan. iPhone-ul e în continuare în buzunarul a miliarde de oameni. Și în parcarea sediului Apple din Cupertino există un loc rezervat persoanelor cu dizabilități care are acum plăcuță de parcare pe toți mașinile care îl folosesc sau care îl evită din respect pentru semnul albastru. Locul e liber în fiecare dimineată. Jobs nu mai vine. Semnul e al cui trebuie să fie. A durat cât a durat.
Seria Demontând mitul s-a încheiat. Zece episoade. Zece dimensiuni ale aceluiași caracter. Un om care a produs lucruri extraordinare și a trăit în moduri profund dăunătoare și care a primit pentru ambele aceeași canonizare culturală pentru că produsele sunt vizibile și comportamentele sunt, de obicei, confidențiale. Poveștile din aceste editoriale nu sunt confidențiale. Sunt documentate, verificabile, publice. Sunt disponibile oricui alege să le citească alături de poster, nu în locul lui. Posterul are în continuare turtleneck-ul negru și privirea de vizionar. Locul de handicap a fost liber în fiecare dimineată după octombrie 2011. Ambele fapte coexistă. Aceasta e singura concluzie disponibilă.”