Arhive pe categorii: black sarcasm

Poliția ca departament PR: despre Gizmodo, Jason Chen, ușa spartă în miezul nopții și Jobs care a confundat libertatea presei cu un obstacol logistic

Posted by conu marius on

sau despre omul care a predicat revoluția și a trimis poliția să spargă ușa jurnalistului care scrisese despre ea
Un inginer Apple a uitat un telefon într-un bar din Redwood City. Asta e tot. Asta e originea întregului episod — un om obosit sau distrat sau poate pur și simplu uman, care a pus telefonul jos și a plecat și nu și-a dat seama că l-a lăsat. E genul de greșeală pe care o face oricine. E genul de greșeală pe care o face și angajatul Apple — această ființă mitologică, selectată din mii de candidați, testată în interviuri de douăsprezece ore, ținută sub presiunea unui sistem de standarde la care Jobs nu contribuia cu modestia de a le respecta el însuși. Telefonul a fost găsit. A fost vândut lui Gizmodo. Gizmodo a publicat imagini cu el. Și Jobs — în loc să accepte că un angajat al lui făcuse o greșeală umană banală și că presa publicase ce primise legal sau semilegal, o situație manageriabilă prin mijloace proporționale — Jobs a ales o altă cale. A ales ușa spartă.
Jason Chen era un jurnalist de tehnologie care scria pentru Gizmodo. Nu era un agent de intelligence adversar. Nu era un spion industrial în sensul dramatic al termenului. Era un om care scria recenzii de gadgeturi și care publicase fotografii cu un prototip de iPhone pe care redacția lui îl cumpărase. În dimineața de 23 aprilie 2010, ofițerii Task Force pentru Crime Informatice din California — o unitate specială, de elită, echipată și antrenată pentru amenințări cibernetice serioase — au spart ușa apartamentului lui Chen și au confiscat computerele, hard-disk-urile, serverele și orice dispozitiv electronic pe care l-au găsit. Asta înseamnă că Steve Jobs, CEO-ul Apple, a mobilizat o unitate specială de poliție să spargă ușa unui jurnalist pentru că jurnalistul publicase fotografii cu un telefon. Telefon pe care, reamintim, angajatul Apple îl uitase într-un bar.
„Proporționalitatea în răspunsul la crize e unul dintre semnele fundamentale ale maturității instituționale. Jobs a trimis o unitate specială de poliție să spargă ușa unui blogger de gadgeturi. Despre proporționalitate nu mai e ce de discutat. Despre ce spune asta în schimb despre relația lui cu puterea e mult de discutat.”
California Shield Law — legea californiană care protejează jurnaliștii de confiscarea materialelor editoriale de către autorități, una dintre cele mai puternice protecții ale presei la nivel statal în SUA — era perfect aplicabilă cazului Chen. Confiscarea computerelor unui jurnalist în exercitarea funcției sale e exact genul de acțiune pe care legea o interzice pentru a proteja libertatea presei de presiunile puterii executive și economice. Anchetatorii știau asta. Procurorul districtual din San Mateo, unde locuia Chen, știa asta. Totuși, raidul a avut loc. Totuși, computerele au fost confiscate. Totuși, Jason Chen a trăit câteva ore experiența specifică a persoanei care și-a văzut ușa spartă și casa cercetată și uneltele de muncă ridicate de ofițeri în uniformă, pentru că scrisese un articol de tehnologie. Legalitatea raidului a fost contestată. Computerele au fost returnate în cele din urmă. Procesul penal nu a mers mai departe. Jobs obținuse ce vroise — intimidarea, confuzia, costul psihologic și logistic al confruntării cu o mașinărie legală mobilizată de o corporație cu resurse nelimitate împotriva unui jurnalist individual.
Pseudo-doctrina secretului corporatist — acea extensie a culturii organizaționale Apple care a transformat confidențialitatea produselor în valoare quasi-religioasă, în care scurgerea unui detaliu despre un produs viitor era tratată cu solemnitatea unei trădări de stat și pedepsită cu concedierea imediată și uneori cu acțiuni juridice — a furnizat cadrul ideologic pentru răspunsul disproporționat. Apple sub Jobs a construit unul dintre cele mai eficiente sisteme de control al informației din istoria corporatismului american — compartimentalizare radicală, acorduri de confidențialitate multi-stratificate, cultura fricii față de scurgeri, urmărirea internă a potențialilor informatori. Sistemul funcționa intern. Gizmodo a demonstrat că are limite — că un inginer distrat și un bar din Redwood City pot scurtcircuita cel mai sofisticat aparat de control al informației, că informația nu poate fi controlată complet, că lumea fizică are logica ei care nu ascultă de NDA-urile Apple. Jobs a răspuns nu acceptând limitele inerente ale controlului informației ci mobilizând resursele statului pentru a pedepsi purtătorul veștii proaste. Vechi tradiție. Proastă practică democratică.
Ontologic, a folosi aparatul de stat pentru a intimida un jurnalist e o acțiune care transgresează granița dintre corporație și putere publică — granița a cărei existență e una dintre condițiile fundamentale ale democrației liberale. Jobs a tratat această graniță ca pe un obstacol birocratic, nu ca pe un principiu constituțional. Diferența e esențială și Jobs nu a recunoscut-o niciodată.
Mistica Jobs ca susținător al contra-culturii — imaginea construită meticulos prin campania Think Different, prin asocierea cu artiști și rebeli și oameni care sfidaseră sistemul, prin auto-mitologizarea ca outsider care luptase împotriva IBM și a establishmentului corporatist — s-a ciocnit frontal de raidul din casa lui Jason Chen cu forța unui accident de mașină la viteză maximă. Omul care pusese fața lui Dylan și Lennon și King pe posterele campaniei Think Different a trimis o unitate specială de poliție să spargă ușa unui blogger. Omul care se construise ca rebel față de marile corporații devenise exact tipul de putere corporatistă care mobilizează statul în propriul interes. Omul care predicase libertatea individuală pedepsise un individ pentru exercitarea libertății de presă. Toate acestea sunt observabile simultan, fără nicio logică internă compatibilă. Jobs le-a ignorat. Le-a ignorat cu aceeași ușurință cu care ignorase orice altă contradicție dintre discurs și practică de-a lungul carierei lui.
Canalele media au acoperit episodul Gizmodo cu o schizofrenie editorială specifică industriei de tehnologie — presa de tech depindea de Apple pentru acces, pentru informații exclusive, pentru relația cu echipa de comunicare a companiei care putea deschide sau închide accesul la surse și la produse de pre-lansare. Gizmodo fusese deja sancționată în termeni de acces după publicarea articolului — Apple retrasese acreditările la conferințe. Alte publicații de tech au observat situația și au tras concluziile logice despre ce se poate publica și ce costă dacă se publică. Efectul de intimidare nu s-a produs numai față de Chen — s-a produs față de orice jurnalist de tehnologie care a văzut ușa spartă și a calculat raportul cost-beneficiu al unui articol care ar putea supăra Apple. Intimidarea presei prin exemplu e mai eficientă decât intimidarea presei direct — unul e văzut și aude zgomotul ușii sparte, ceilalți nu mai au nevoie să audă zgomotul ca să înțeleagă mesajul.
„Efectul de intimidare al raidului asupra lui Chen nu a fost numai asupra lui Chen. A fost asupra oricărui jurnalist de tehnologie care a văzut ce se întâmplă dacă publici ce nu trebuie. Un singur exemplu e suficient. Jobs știa asta. De aceea a ales exemplul spectaculos în loc de alternativa legală discretă. Spectacolul era mesajul.”
Conspirația anti-presă — episodul Gizmodo e unul dintre rarele cazuri în care termenul conspirație descrie cu acuratețe un plan coordonat, nu o proiecție paranoică. Există dovezi că Jobs a contactat direct autorități pentru a facilita raidul. Există dovezi că relația dintre Apple și procuratura din San Mateo a facilitat un raid pe care California Shield Law l-ar fi trebuit să îl împiedice. Există dovezi că unitatea Task Force pentru Crime Informatice — finanțată parțial din surse private, inclusiv din industrie — a acționat într-un mod care a servit interesele unui actor privat. Structura instituțională care face posibilă această fuziune între puterea corporatistă și puterea publică e mai periculoasă decât orice incident individual — pentru că incidentul trece, structura rămâne, și structura poate fi folosită din nou de oricine are suficientă putere economică și suficientă relație cu instituțiile relevante.
Poetic, ușa lui Jason Chen spartă în dimineața de 23 aprilie 2010 e imaginea cea mai onestă a relației dintre Jobs și lumea care îl înconjura. Nu metafora elegantă a câmpului de distorsionare a realității, nu ironia fină a backdating-ului, nu absurdul calculat al piscinelor Foxconn. Ușa spartă e directă, fizică, brusc sonoră în liniștea dimineții unui cartier rezidențial — e puterea care nu mai are nevoie să fie metaforică pentru că a crescut suficient pentru a fi literală. Jobs ajunsese la punctul în care influența lui putea convinge o unitate de poliție să spargă ușa unui om pentru că omul scrisese un articol. E forma cea mai pură a puterii necontrolate — când voința ta poate fi materializată în acțiunea statului, când frontiera dintre compania ta și aparatul public devine suficient de permeabilă pentru a trece prin ea cu mandate de percheziție.
Rețelele sociale au produs în jurul episodului Chen o indignare inițial viguroasă și rapid consumată — indignarea pe rețele are o durată de viață calibrată pe algoritmul de engagement, care preferă subiectele noi celor persistente, și ușa spartă a unui blogger de gadgeturi a concurat pe platforme cu tot ce mai concura în 2010 și a pierdut în față traficului. Jason Chen și-a reluat cariera. Procesul penal s-a stins. Apple a lansat iPhone 4 câteva luni mai târziu, cu aceeași fanfară, cu aceeași coadă la ușile Apple Store, cu același entuziasm al publicului care ținea în mână dispozitivul pentru a cărui imagine publicată un jurnalist văzuse ușa spartă în dimineața aceea de aprilie. iPhone 4 a primit recenzii excelente. Ușa lui Chen a primit mai puțină atenție.
Inginerul care uitase iPhone-ul în bar a fost identificat. Nu a fost concediat public — Apple nu a confirmat identitatea lui. Jason Chen a primit computerele înapoi după negocieri și litigii. Procuratura din San Mateo a încetat urmărirea penală. California Shield Law a fost invocată și a funcționat parțial, cu întârziere. Jobs nu a comentat public niciodată raidul. A lansat iPhone 4 în iunie 2010. A primit aplauze. Ușa lui Chen fusese spartă în aprilie. Intervalul dintre ușa spartă și aplauze a fost de zece săptămâni. Memoria colectivă a ales aplauze.

Mașina timpului financiară: despre backdating, frauda acțiunilor Apple, profitul umflat retroactiv și managerii sacrificați ca să rămână mitul intact

Posted by conu marius on

sau despre cum un om cu o avere de miliarde a ales să fure câteva zeci de milioane în plus și să îi lase pe alții să plătească prețul când a venit nota
Există o formă de fraudă atât de elegantă în simplitatea ei tehnică încât ai putea aproape să o admiri dacă nu ți-ai aminti că e fraudă — și aceea e backdating-ul opțiunilor pe acțiuni, schema prin care Jobs a ales, cu ajutorul retrospectivei, cea mai bună zi din trecut pentru a-și data opțiunile, asigurându-se că prețul de exercitare era cel mai mic posibil și că profitul la vânzare era cel mai mare posibil. E voyaj în timp financiar, dar numai pentru câștigător. Calendarul se rescrie. Documentele reflectă noua realitate. Profitul apare în cont. Acționarii care nu au beneficiat de această mașinărie temporală suportă diluarea. Reglementatorul, dacă și când ajunge la dosar, găsește o poveste deja pregătită în care Jobs nu știa, Jobs nu era implicat direct, Jobs era prea ocupat cu viziunea ca să fi observat că oamenii din subordinea lui modificau retroactiv documentele pentru a-l îmbogăți pe el personal cu zeci de milioane de dolari.
Backdating-ul opțiunilor pe acțiuni nu e un concept obscur al finanțelor corporatiste — e o schemă identificată, investigată și sancționată de SEC în zeci de companii americane în anii 2000, parte dintr-un scandal mai larg care a afectat industria tehnologică și a demonstrat că cultura exuberanței iraționale a anilor 1990 produsese nu doar averi spectaculoase ci și practici financiare care necesitau o redefinire creativă a conceptului de dată calendaristică. La Apple, schema a funcționat astfel: Jobs primea opțiuni pe acțiuni, ceea ce e legal și standard. Data acordării opțiunilor determina prețul de exercitare — cu cât prețul Apple era mai mic în acea dată, cu atât opțiunea era mai valoroasă la vânzarea ulterioară. Jobs alegea retrospectiv zile din trecut în care prețul fusese minim, documenta opțiunile ca și cum ar fi fost acordate în acea dată, și garanta astfel un profit maximal care nu ar fi existat dacă data reală de acordare ar fi fost înregistrată corect. E simplu. E fraudă. E furt de la acționari prin falsificarea documentelor.
„Backdating-ul e furt cu mașina timpului. Alegi ziua din trecut când prețul era cel mai bun pentru tine, pretinzi că aceea era ziua reală, documentezi minciuna cu suficientă formalitate juridică pentru a părea adevăr și încasezi diferența. Schema are avantajul că victimele nu știu că sunt victime și că documentele falsificate arată impecabil până când cineva verifică calendarul real.”
Investigația SEC — Comisia pentru Valori Mobiliare și Burse, autoritatea americană de reglementare a piețelor financiare — a deschis dosarul. A investigat. A găsit dovezi. Și în momentul în care ancheta a progresat suficient pentru a deveni problematică pentru Jobs personal, a apărut mecanismul care completează perfect portretul pe care această serie l-a construit episod cu episod: Jobs a lăsat avocații să construiască o narațiune în care responsabilitatea cădea pe managerii din subordine. Nancy Heinen, directoarea juridică Apple, și Fred Anderson, directorul financiar — amândoi implicați în implementarea schemei — au ajuns să poarte consecințele juridice ale unui aranjament care le-a îmbogățit pe Jobs cu zeci de milioane. Heinen a plătit o amendă de douăzeci și opt de milioane de dolari și și-a pierdut dreptul de a mai activa ca director de companie publică. Anderson a ajuns la o înțelegere cu SEC. Jobs a rămas CEO. Jobs a rămas vizionar. Jobs a rămas pe poster.
Pseudo-etica corporatistă — acea disciplină care produce coduri de conduită și cursuri de compliance și rapoarte anuale despre integritate și transparență — a produs în cazul Apple din perioada backdating-ului exact ce produce în orice criză corporatistă: o investigație internă, o concluzie care exonerează liderul și o serie de concluzii care stabilesc responsabilități distribuite în modul cel mai convenabil pentru continuarea afacerii. Ancheta internă Apple — condusă de un board care depindea de Jobs pentru supraviețuirea sa instituțională și care investigase un CEO pe care nu putea și nu dorea să îl concedieze — a concluzionat că Jobs nu înțelesese implicațiile contabile ale opțiunilor retrodate. Concluzie de o delicatețe remarcabilă. Jobs, omul care controla fiecare detaliu al produselor Apple până la culoarea șuruburilor din interiorul carcaselor, nu înțelesese că documentele pe care le semnase reflectau date false care îi umflau profitul personal cu zeci de milioane. E posibil teoretic. E mai puțin credibil practic. Dar credibilitatea practică e mai puțin importantă decât credibilitatea juridică, și juridic Jobs a supraviețuit.
Ontologic, sacrificarea subordonaților pentru a proteja liderul e cel mai vechi și mai eficient mecanism de supraviețuire instituțională. Nu e o invenție a Silicon Valley — e o practică documentată în orice organizație ierarhică din istoria umanității. Jobs a aplicat-o cu precizia unui om care nu a inventat nimic ci a înțeles perfect ce era deja acolo și l-a folosit cu maximă eficiență.
Mistica geniului care nu poate fi judecat prin regulile obișnuite — stratul teologic al mitologiei Jobs, cel care transformă orice comportament în atribut al viziunii — a funcționat impecabil și în cazul backdating-ului. Presa de tehnologie a acoperit ancheta cu tonul factual al raportării financiare, fără niciuna din intensitatea morală cu care acoperise, de exemplu, scandluri similare la companii mai puțin iubite. Comentatorii care au încercat să conecteze backdating-ul cu imaginea lui Jobs ca apostol al integrității și al think different au primit răspunsuri din comunitatea de admiratori cu argumentele clasice: dar iPhone-ul, dar Mac-ul, dar Pixar, dar viziunea. Produsul ca absolvo omnium, iertarea universală care acoperă orice păcat mai mic decât crima cu premeditare și câteva păcate chiar mai mari.
Rețelele sociale au produs și în jurul backdating-ului ecosistemul bifurcat caracteristic — critica documentată pe de o parte, apărarea identitară pe de cealaltă. Dar backdating-ul a primit mai puțină atenție pe rețele decât episoadele de umilință publică sau Foxconn, și există o logică în asta: umilința publică produce o imagine vizuală imediată, Foxconn produce imagini cu plase la ferestre, backdating-ul produce documente financiare și date calendaristice modificate și termeni juridici pe care majoritatea utilizatorilor de rețele sociale nu îi procesează cu aceeași viscerală eficiență. Frauda financiară e mai greu de indignare decât cruzimea directă. Distanța abstractă a mașinii financiare amortizează răspunsul emoțional. Jobs a beneficiat și de această amortizare.
„Nancy Heinen a plătit douăzeci și opt de milioane de dolari amendă și și-a pierdut cariera. Jobs a plătit zero și a continuat să conducă Apple. Amândoi fuseseră implicați în aceeași schemă. Diferența dintre cei douăzeci și opt de milioane și zero e, juridic, o chestiune de cine a putut construi cea mai bună apărare. Moral e ceva mai simplu: cine a putut sacrifica pe cine.”
Conspirația — și de data aceasta termenul e aproape redundant față de faptul documentat — a funcționat la mai multe niveluri simultan. La nivelul schemei: selectarea retrospectivă a datelor optime, documentarea falsă, beneficiarul direct. La nivelul apărării: construirea narațiunii că Jobs nu știa, că responsabilii erau subordonații, că CEO-ul fusese ținut în întuneric față de detaliile contabile ale propriilor opțiuni pe acțiuni. La nivelul cultural: asigurarea că povestea anchetei rămâne în registrul tehnicist al raportării financiare și nu migrează în registrul moral al portretului de caracter. Toate trei niveluri au funcționat. Jobs a supraviețuit anchetei. A supraviețuit scandalului. A supraviețuit până când cancerul l-a depășit, ceea ce cum am documentat într-un editorial anterior se datorează parțial aceluiași mecanism al convingerii că regulile obiective nu i se aplică lui.
Poetic, backdating-ul e singura formă de realism magic pe care corporatismul american a produs-o fără intenție literară — realitatea în care calendarul e subiectiv, în care ziua în care s-a petrecut ceva e negociabilă retroactiv, în care documentul reflectă nu ce s-a întâmplat ci ce ar fi fost optim să se fi întâmplat. García Márquez ar fi recunoscut structura. Ar fi notat că în Macondo nimeni nu se mirase de asta. În Silicon Valley, comisia de anchetă s-a mirat puțin, a sancționat subordonații și a lăsat vizionarul să continue. Macondo și Cupertino au în comun mai mult decât ar fi confortabil de admis.
Coerența seriei se completează cu fiecare episod. Aceleași trăsături — convingerea că regulile se aplică altora, exploatarea instrumentală a celor din subordine, supraviețuirea prin sacrificarea altora, absența completă a oricărei consecințe care să îl oprească sau să îl modifice — apar în fiecare context, de la liftul de la Cupertino la amfiteatrul MobileMe, de la cartelul salariilor la fabricile Foxconn, de la furtul ideilor angajaților la furtul calendaristic din opțiunile pe acțiuni. Jobs nu a fost un om cu defecte izolate. A fost un om cu un sistem de valori complet și consistent, din care responsabilitatea față de ceilalți lipsea structural, și care a aplicat acest sistem cu consecvența unui om convins că viziunea lui justifică totul și că totul înseamnă literal tot.
„Seria Jobs se apropie de final cu un portret complet: un om care a furat idei, a furat salarii, a furat posibilul prin cartel, a furat timp din calendar prin backdating și a lăsat pe alții să plătească prețul de fiecare dată când nota a venit. Coerența e totală. Produsele au fost reale. Omul din spatele lor, la fel.”
Există un singur argument care rezistă în apărarea lui Jobs după toate episoadele acestei serii — nu argumentul produselor, care e real dar irelevant moral, nu argumentul că alții fac la fel, care e adevărat dar nu absolvă — ci argumentul mai subtil că Jobs a trăit conform unui sistem de valori pe care nu și-l ascundea complet. A spus mereu că nu tolerează mediocritatea. A spus mereu că regulile ordinare nu se aplică vizionarilor. A spus mereu că ce contează e produsul final, nu procesul, nu oamenii, nu consecințele laterale. A spus-o și a trăit-o. Autenticitatea în raportul dintre ce spui și ce faci e o virtute chiar și când ce spui și ce faci e inacceptabil moral. Jobs a fost autentic. A fost și profund dăunător pentru orice persoană care a intrat în orbita lui fără puterea să reziste gravitației lui.
Nancy Heinen nu mai poate fi director de companie publică în SUA. Fred Anderson a ajuns la o înțelegere cu SEC. Jobs a primit opțiuni pe acțiuni noi, cu preț de exercitare corect documentat, ca parte a soluționării anchetei. A vândut și acestea la profit. A murit CEO al Apple. Posterul continuă. Calendarul, spre deosebire de documentele din 2000, rămâne neschimbat.

Fotografia care explică secolul: trei zei, trei căderi și o specie îndrăgostită de propriile minciuni

Posted by conu marius on

Există fotografii care surprind gloria.Există fotografii care surprind istoria.Și există fotografii care surprind prostia eternă a omului.Imaginea cu Maradona, Pele și Platini aparține ultimei categorii.Trei titani.Trei regi.Trei icoane ale unei religii globale în care mingea ține loc de planetă, stadionul ține loc de catedrală, iar comentatorul sportiv îndeplinește funcția unui preot aflat permanent la limita infarctului.Privită astăzi, fotografia seamănă cu o frescă medievală descoperită în pivnița unei civilizații dispărute.Maradona avea să vorbească despre lupta împotriva drogurilor.Apoi drogurile aveau să-l înghită cu tot cu legendă.Platini avea să vorbească despre moralizarea fotbalului.Apoi corupția avea să-i găsească adresa.Pele avea să pozeze în patriarhul înțelepciunii sportive.Apoi propria fiică avea să fie nevoită să-l demonstreze în instanță cu ajutorul ADN-ului.Extraordinar.Parcă destinul s-a așezat într-un fotoliu și a început să scrie satire.Unii văd în această fotografie o lecție despre imperfecțiunea umană.Eu văd ceva mai grav.Văd mecanismul fundamental prin care societatea produce iluzii industriale și le vinde drept adevăr.Pentru că lumea contemporană nu mai funcționează pe baza realității.Realitatea este lentă.Plictisitoare.Plină de contradicții.În schimb, imaginea este rapidă.Elegantă.Fotogenică.Comercializabilă.Civilizația modernă a înlocuit adevărul cu brandingul.Caracterul cu imaginea.Fapta cu declarația.Conștiința cu strategia de comunicare.Trăim într-o epocă în care omul poate deveni expert mondial în moralitate după trei podcasturi, două citate scoase din context și un cont verificat.Nici măcar profeții antici nu beneficiau de asemenea infrastructură.Moise a trebuit să urce pe munte.Influencerul urcă pe TikTok.Evoluția tehnologică este impresionantă.Evoluția spirituală pare blocată într-o parcare.În fiecare dimineață, milioane de oameni deschid telefonul ca pe o carte sacră.Nu pentru cunoaștere.Pentru confirmare.Pentru liniștirea anxietății.Pentru doza zilnică de certitudini prefabricate.Acolo îi așteaptă noii șamani.Experții în energii.Alchimiștii vibrațiilor.Vrăjitorii frecvențelor.Inginerii destinului.Contabilii karmei.Brokerii universului.Toți înarmați cu aceeași armă infailibilă: jumătatea de adevăr.Jumătatea de adevăr este cocaina intelectuală a epocii.Produce euforie.Produce certitudine.Produce dependență.Și distruge lent contactul cu realitatea.O propoziție reală.O concluzie falsă.Un studiu interpretat selectiv.Un grafic decupat convenabil.O statistică scoasă din context.Atât.Din aceste ingrediente se fabrică marile revelații ale prezentului.Pseudoștiința nu mai poartă mantie.Poartă PowerPoint.Nu mai vorbește despre spirite.Vorbește despre energie informațională.Nu mai invocă zei.Invocă algoritmi cuantici pe care nici cel care îi pronunță nu îi înțelege.Limbajul s-a schimbat.Magia a rămas.În Evul Mediu oamenii cumpărau indulgențe.Astăzi cumpără cursuri despre manifestarea abundenței.În Evul Mediu exista piatra filosofală.Astăzi există mentorul financiar care fotografiază mașina închiriată.În Evul Mediu exista astrologul regelui.Astăzi există consultantul motivațional care explică succesul dintr-un studio plătit în rate.Aceeași foame.Aceeași credulitate.Aceeași nevoie disperată de miracole.Doar decorul este mai luminos.Și factura mai mare.Mass-media participă și ea la carnaval.Uneori cu entuziasmul unui piroman care primește funcția de comandant al pompierilor.Presa nu mai informează.Administrează emoții.Nu mai descrie realitatea.O regizează.Nu mai caută adevărul.Caută audiența.Iar audiența, asemenea oricărui drog, cere doze tot mai mari.Mai multă panică.Mai mult scandal.Mai multă indignare.Mai multă apocalipsă.Mai multă isterie.Mai multă ură.Mai multă certitudine.Mai ales certitudine.Publicul modern iubește certitudinea cu pasiunea unui naufragiat care confundă un rechin cu o barcă de salvare.Adevărul este complicat.Minciuna vine gata asamblată.Adevărul cere răbdare.Minciuna oferă satisfacție instantanee.Adevărul ridică întrebări.Minciuna vinde răspunsuri.Iar omul preferă aproape întotdeauna comerciantul de răspunsuri.De aceea căderile lui Maradona, Platini și Pele sunt atât de importante.Nu fiindcă au greșit.Greșeala este omenească.Important este că au fost transformați în altceva decât oameni.În simboluri.În monumente.În produse.În branduri morale.Iar orice brand moral conține deja semințele propriului faliment.Pentru că omul real respiră contradicții.Brandul respiră perfecțiune.Omul greșește.Brandul promite.Omul cade.Brandul ascunde.Până într-o zi.Într-o singură zi.Într-o singură fotografie.Într-un singur document.Într-un singur test ADN.Într-un singur dosar.Într-o singură înregistrare.Și întregul decor se prăbușește.Atunci descoperim ceva extraordinar.Nu că idolii au defecte.Ci că noi avem nevoie să nu le vedem.Aici se află adevărata tragedie.Nu mincinosul.Credinciosul minciunii.Nu manipulatorul.Voluntarul manipulării.Nu escrocul.Clientul care cere să fie înșelat elegant.Civilizația actuală produce mai multă informație decât toate epocile precedente la un loc.Și mai puțină înțelepciune.Mai multe date.Mai puțină înțelegere.Mai multe opinii.Mai puțină reflecție.Mai multe voci.Mai puțină claritate.Este ca și cum am construi biblioteci gigantice într-un oraș care a uitat să citească.În fiecare zi apar noi profeți.Noi guru.Noi salvatori.Noi revoluționari.Noi deținători ai adevărului absolut.Adevărul absolut circulă astăzi atât de abundent încât ar trebui să existe probleme de stocare.Fiecare platformă produce câteva tone pe oră.Fiecare influencer distribuie câteva kilograme.Fiecare comentator politic livrează câteva camioane.Nimeni nu pare să observe că adevărurile absolute se anulează reciproc cu viteza unor particule aflate în coliziune.Și atunci rămâne fotografia.Acea fotografie.Trei oameni.Trei destine.Trei contradicții.Un mic muzeu al vanității umane.Un monument dedicat diferenței dintre discurs și faptă.Un avertisment pentru orice epocă.Pentru că adevărata lecție nu privește fotbalul.Privește omul.Ființa care construiește altare înainte să verifice fundațiile.Ființa care confundă succesul cu virtutea.Ființa care confundă popularitatea cu valoarea.Ființa care confundă lumina reflectoarelor cu lumina adevărului.Și care repetă aceeași greșeală de mii de ani cu entuziasmul unui copil care introduce din nou și din nou degetele în priză.Poate că aceasta este definiția reală a civilizației.Un șir nesfârșit de piedestaluri ridicate în grabă.Un șir nesfârșit de statui prăbușite.Un șir nesfârșit de mulțimi care jură că data viitoare vor fi mai prudente.Apoi găsesc un idol nou.Îl lustruiesc.Îl împodobesc.Îl aplaudă.Îi atribuie virtuți divine.Și încep să pregătească, fără să știe, materialele pentru următoarea demolare.Specia umană nu învață foarte repede.Dar compensează prin perseverență.Mai ales când vine vorba despre propriile iluzii.

Think Different, Pay Less: despre cartelul ilegal al salariilor din Silicon Valley, Jobs ca arhitect al înțelegerii secrete și libertatea care nu se aplica inginerilor

Posted by conu marius on

sau despre omul care a predicat libertatea individuală și a semnat în secret acorduri pentru a împiedica indivizii să și-o exercite pe piața muncii
Think Different. Două cuvinte. Cea mai celebră campanie publicitară din istoria tehnologiei, lansată în 1997 cu imagini ale lui Einstein și Gandhi și Martin Luther King și Picasso și Muhammad Ali — oameni care au sfidат sistemul, au refuzat conformitatea, au ales libertatea față de convenție. Campania a câștigat premii. A vândut computere. A construit un mit. Și în timp ce campania rula pe ecranele cinematografelor și pe panourile stradale și pe ecranele calculatoarelor, Jobs semna în secret acorduri cu Eric Schmidt de la Google, cu Adobe, cu Pixar, prin care companiile se obligau să nu recruteze reciproc inginerii — acorduri al căror scop explicit era să blocheze artificial mobilitatea forței de muncă și să mențină salariile sub nivelul pe care piața liberă l-ar fi produs dacă inginerii ar fi putut negocia liber cu mai mulți angajatori. Think Different — pentru toți, mai puțin pentru inginerii al căror drept de a gândi diferit despre angajatorul lor fusese eliminat printr-un cartel semnat de vizionari ai libertății la un suc de portocale.
Cartelul de non-recrutare — descris astfel în documentele judiciare care au ieșit la suprafață după ancheta Departamentului de Justiție american — e ilegal în sensul cel mai simplu și mai precis al cuvântului: încalcă Sherman Antitrust Act, legea americană de concurență care interzice înțelegerile între companii care restricționează piața muncii. Nu e o zonă gri. Nu e o practică discutabilă. E un cartel — același tip de înțelegere ilegală pentru care companiile petrolifere primesc amenzi record și pentru care băncile românești au primit recent trei virgulă șaptezeci și trei de miliarde de lei. Diferența e că cartelul salariilor din Silicon Valley a fost orchestrat de oameni cu posterele pe pereții camerelor de cămin ale studenților de la Stanford și MIT și Harvard, oameni care vorbeau constant despre valoarea meritocraţiei și a competiției libere și a inovației dezlănțuite, și care în privat semnau documente pentru a elimina concurența tocmai din zona care îi avantaja cel mai puțin — piața salariilor inginerilor.
„Jobs a predicat piața liberă și a cartelizat piața muncii. A predicat meritocraţia și a semnat acorduri pentru a se asigura că meritul inginerilor nu se poate manifesta pe piața concurențială. Distanța dintre discurs și practică e măsurabilă în dolari — dolarii pe care inginerii nu i-au câștigat pentru că Jobs a decis că nu ar trebui să îi câștige.”
Mecanismul e simplu și elegant în cinismul lui tehnic. Dacă Apple, Google, Adobe și Pixar nu se recrutează reciproc, un inginer angajat la Apple nu poate negocia o ofertă concurentă de la Google ca să obțină o mărire de la Apple — pentru că Google nu îi va face o ofertă. Fără ofertă concurentă, puterea de negociere a inginerului față de Apple e redusă la zero. Inginerul acceptă ce i se oferă sau pleacă la o companie mai mică, mai puțin atractivă, cu resurse mai mici. Apple reține talentul la prețul pe care Apple îl stabilește unilateral, fără presiunea concurențială care ar fi crescut acel preț în condițiile unei piețe libere funcționale. Teoria economică de bază aplicată în sens invers față de cum e predicată public de aceiași oameni care beneficiază de pe urma ei. Piața liberă e minunată când vinde produse. Devine incomodă când cumpără talent.
Pseudo-filozofia libertariană a Silicon Valley — doctrina că piața liberă, nereglementată, produce optimal în toate contextele, că statul trebuie să se retragă din economie, că antreprenorii știu mai bine decât reglementatorul ce e eficient — a funcționat ca fundal ideologic al întregii construcții. Fondatorii Silicon Valley vorbeau libertarian și acționau cartelistă cu o consecvență pe care doar cei care nu au citit documentele judiciare o pot confunda cu incoerență. Nu e incoerență. E o aplicare selectivă a ideologiei: libertate pentru mișcarea capitalului, libertate pentru produs pe piață, restricție pentru mișcarea muncii. Libertarianismul aplicat consistent ar fi cerut exact opusul cartelului — o piață a muncii cât mai liberă, cu cât mai multă mobilitate și concurență pentru talent. Jobs a ales varianta care îl avantaja. A numit-o tot libertarianism. Terminologia acoperă orice dacă ești suficient de carismatic când o folosești.
Ontologic, cartelul de non-recrutare e furtul în forma lui cea mai sofisticată — furtul posibilului. Nu ia ce ai, ia ce ai fi putut câștiga. Nu produce o lipsă vizibilă, produce o abundență artificialmente limitată. Victima nu știe că a fost furată pentru că nu știe la ce ar fi avut acces pe o piață liberă. E un furt fără corp al delictului și fără victimă care să-l raporteze ca atare.
Episodul cu recrutorul de la Google care a încălcat acordul din greșeală e documentat în emailurile judiciare cu o precizie care nu lasă loc interpretărilor. Un recrutor Google a contactat un inginer Apple — probabil fără să știe de acordul secret, probabil în exercitarea normală a meseriei lui. Jobs a aflat. A trimis un email lui Eric Schmidt. Schmidt a trimis email echipei de recrutare. Recrutorul a fost concediat pe loc. Lanțul cauzal e complet și transparent: Jobs — Schmidt — concediere. Recrutorul și-a pierdut jobul pentru că și-a făcut jobul conform descrierii lui — identifica talente și le făcea oferte. Jobs a eliminat omul care tratase piața muncii ca pe o piață liberă. Ironia e că angajatul concediat de Google din cauza lui Jobs a primit exact tratamentul pe care Jobs îl aplicase propriilor angajați de ani de zile — eliminarea imediată pentru o greșeală față de un sistem al cărui caracter ilegal victima n-o cunoștea.
Rețelele sociale și media de tehnologie au acoperit scandalul cartelului cu reticența specifică a unui ecosistem în care subiectul e fondatorul venerabil al industriei care plătește reclamele și angajează jurnaliștii. Ancheta a produs știri. A produs articole. A produs un proces colectiv al inginerilor prejudiciați — aproximativ șaizeci și patru de mii de angajați ai Apple, Google, Adobe și Pixar care au cerut despăgubiri pentru salariile artificialmente supresate. Procesul s-a terminat cu o înțelegere de trei sute optzeci și cinci de milioane de dolari plătită de companii. Suma e considerabilă în termeni absoluți și modestă față de profiturile generate de același talent al cărui preț fusese cartelizat. Inginerii au primit ceva. Jobs nu a trăit să vadă consecințele juridice. Posterul continuă netulburat.
„Sixty-four thousand engineers. Atât de mulți oameni au fost prejudiciați de cartelul salariilor semnat de Jobs și partenerii lui. Șaizeci și patru de mii de oameni care au câștigat mai puțin decât ar fi câștigat pe o piață liberă funcțională. Fiecare dintre ei a asamblat în timp de lucru produsele care l-au îmbogățit pe Jobs. Jobs le-a luat din salariu ca să se îmbogățească mai mult. A numit asta viziune de afaceri.”
Conspirația reală — și o numesc astfel pentru că de data aceasta nu e conspirație ca narațiune ci conspirație ca fapt juridic demonstrat — a funcționat prin emailuri personale între CEO-i, prin acorduri verbale confirmate în scris ulterior, prin sisteme de alertă rapidă când un recrutor viola înțelegerea. Departamentul de Justiție american a investigat. A găsit probe. A impus soluționarea. Apple, Google, Adobe, Intel, Pixar, Intuit au plătit. Documentele au ieșit la suprafață prin litigiile civile ulterioare. Emailurile lui Jobs sunt publice — inclusiv cel în care îi scrie lui Schmidt furios că un recrutor Google a contactat un inginer Apple, și răspunsul lui Schmidt prin care recrutorul e eliminat în câteva ore. Nu e narațiune. E document. E fapt. E cartel documentat orchestrat de vizionarul pe care cultura noastră l-a canonizat cu postere și citate și filme biografice.
Poetic, cartelul salariilor e gardurile invizibile. Nu există gard fizic în jurul inginerului Apple care să îl împiedice să se ducă la Google. Există acorduri secrete care asigură că Google nu îi va face o ofertă. Gardurile invizibile sunt mai eficiente decât cele vizibile — nu produc rezistență pentru că nu sunt văzute, nu produc resentiment față de ceva concret pentru că obiectul blocant nu are formă, nu pot fi demolate pentru că nu există fizic. Inginerul se simte liber. Inginerul e captiv. Distanța dintre sentimentul libertății și realitatea captivității e exact profitul care revine companiei din diferența de salariu. Jobs a construit gardul invizibil cu aceeași atenție cu care a construit interfața iPhone — elegant, invizibil, funcțional, fără niciun element inutil care să distragă atenția de la experiența captivității perfecte.
Există o coerență internă în totalitatea comportamentelor lui Jobs pe care această serie le-a documentat episod cu episod. Cartelul salariilor nu e o abatere de la caractrul lui — e expresia lui cea mai completă în domeniul economic. Același om care fura ideile angajaților și le prezenta ca ale lui a furat posibilitățile angajaților și le-a prezentat ca politică de afaceri. Același om care elimina oamenii care nu performau conform standardelor lui a eliminat recrutorul care performase conform standardelor pieței libere. Același om care nu dăduse nimic societății din miliardele acumulate a organizat un sistem pentru a se asigura că miliardele continuă să se acumuleze prin supresarea salariilor celor care le produceau. Coerența e desăvârșită. E portretul unui om care a decis timpuriu că regulile se aplică altora și care a trăit suficient de mult și cu suficientă putere pentru a demonstra că decizia aceasta era operabilă în aproape orice context — mai puțin în cel al celulelor maligne, dar asta e deja alt capitol.
Think Different a rulat din 1997 până în 2002. Cartelul de non-recrutare a funcționat în paralel cu campania și mult timp după ea. Inginerii care asamblau produsele campaniei câștigau salarii artificialmente supresate de acorduri semnate de fondatorul campaniei. Campania vorbea despre oamenii care schimbă lumea. Cartelul se asigura că oamenii care schimbau lumea nu câștigau cât meritau pentru schimbarea ei. Ironia aceasta nu apare în niciun premiu Cannes Lions. Cannes Lions nu e un festival de ironie. E un festival de publicitate. Distinctions există.

Când orgoliul devine diagnostic: despre Jobs, cancerul refuzat nouă luni, dietele vegane ca oncologie și distorsionarea realității ca formă de sinucidere lentă

Posted by conu marius on

sau despre singurul adversar pe care câmpul de distorsionare a realității al lui Steve Jobs nu l-a putut convinge că nu există
Există un moment în viața lui Steve Jobs în care toate mecanismele care îl făcuseră extraordinar s-au întors împotriva lui cu precizia unui sistem bine proiectat care funcționează exact conform specificațiilor, în direcția greșită. Câmpul de distorsionare a realității — termenul pe care colegii de la Apple îl inventaseră pentru a descrie capacitatea lui de a convinge oamenii că imposibilul era posibil, că termenele imposibile erau respectabile, că produsele pe care nimeni nu le ceruse deveneau necesare — câmpul acesta funcționa în 2003 fără niciun defect tehnic. Problema era că de data aceasta subiectul câmpului era Jobs însuși, că obiectul distorsionat era realitatea medicală a unui cancer pancreatic diagnosticat, că alternativele la care se recurgea în locul chirurgiei recomandate de oncologi erau diete vegane, acupunctură și sucuri de fructe, și că cancerul — spre deosebire de angajații din lift, spre deosebire de echipa MobileMe, spre deosebire de orice om sau instituție cu care Jobs interacționase în viața lui — nu asculta de câmpul de distorsionare. Cancerul nu era impresionat de carisma. Celulele maligne nu aveau un șef a cărui aprobare să o caute. Biologia nu negociază.
Nouă luni. Atât a durat refuzul. Diagnosticul a venit în 2003 — o tumoră neuroendocrină pancreatică, formă rară, cu rată de supraviețuire semnificativ mai bună decât adenocarcinomul pancreatic obișnuit dacă e tratată chirurgical prompt. Oncologii au recomandat operația. Jobs a refuzat. Familia a implorat. Prietenii au presat. Medicii au explicat cu toată claritatea disponibilă că fereastra terapeutică e limitată, că celulele maligne nu au program de așteptare, că tumora care azi e operabilă mâine poate să nu mai fie. Jobs a ascultat, a evaluat, a decis că știe mai bine. A ales sucurile. A ales acupunctura. A ales dieta. A ales să aplice față de propriul corp același mecanism pe care îl aplicase față de orice realitate incomodă în viața lui profesională — negarea ei, înlocuirea cu o versiune mai convenabilă, convingerea că voința și viziunea pot substitui orice constrângere obiectivă. Funcționase cu produsele. Nu funcționează cu oncologia.
„Câmpul de distorsionare a realității a convins angajați că pot livra în imposibil, a convins consumatori că au nevoie de ce nu știau că vor, a convins boarduri că Jobs are dreptate când nu are. N-a convins niciodată o celulă canceroasă să redevină sănătoasă. Biologia e singurul interlocutor pe care l-a întâlnit care nu citea prezentările.”
Pseudo-medicina alternativă — în care Jobs și-a plasat speranțele cu aceeași convingere cu care îi convinsese pe alții să și-o plaseze în viziunea lui — e un ecosistem fascinant în perversitatea lui specifică. Ea există la intersecția dintre dorința umană autentică de a controla ce nu poate fi controlat și industria care vinde această iluzie de control la prețuri de obicei proporționale cu disperarea cumpărătorului. Dieta vegană nu vindecă cancerul pancreatic — asta e o propoziție cu acoperire științifică solidă, replicată, consistentă. Acupunctura nu are efect documentat pe tumori neuroendocrine pancreatice — idem. Sucurile de fructe nu au proprietăți oncolitice demonstrate — idem. Toate aceste lucruri erau știute de medicina anului 2003. Jobs le știa la nivel intelectual — era un om informat și inteligent care avusese acces la cei mai buni medici disponibili pe bani nelimitați. A ales să nu le aplice. A ales narațiunea alternativă — că corpul se poate vindeca singur dacă i se dau condițiile potrivite, că medicina convențională e prea invazivă, că există căi de vindecare pe care știința oficială le ignoră din inerție sau din interese farmaceutice. E narațiunea conspiraționistă față de propriul diagnostic — convingerea că știi mai bine decât oncologii tăi ce are nevoie tumora ta.
Mistica wellness-ului — precursorul ei din anii 2000, dietele macrobiotice și curentele de medicină holistică pe care Jobs le frecventase încă din tinerețe, de pe vremea în care trăia în comune hippy și experimenta cu diete extreme ca formă de control și de puritate — a intrat la un moment decisiv în conflict direct cu medicina bazată pe dovezi. Nu e un conflict nou și nu e specific lui Jobs — e conflictul dintre certitudinea consolatoare a alternativului și incertitudinea onestă a științei, dintre soluția care spune controlezi corpul prin ce mănânci și medicul care spune avem o fereastră chirurgicală și trebuie să acționăm acum. Certitudinea consolatoare câștigă în mod repetat față de incertitudinea onestă, mai ales când pacientul e un om obișnuit să câștige față de orice adversar și să convingă orice interlocutor că are dreptate. Jobs nu pierduse niciodată o bătălie de convingere. A crezut că nu va pierde nici aceasta.
Ontologic, a refuza tratamentul medical al unui cancer operabil e o formă de omnipotență devenită autodistructivă — credința că ești excepția de la regulile pe care le aplici tuturor celorlalți, inclusiv de la regulile biologiei. Excepționalismul față de angajați l-a servit bine. Excepționalismul față de oncologie l-a ucis mai repede.
Canalele media au acoperit boala lui Jobs cu o delicatețe pe care nu o rezervaseră niciodată victimelor comportamentului lui organizațional. Boala unui om celebru activează empatie — e un reflex uman real și legitim. Problema apare când empatia față de omul bolnav produce orbire față de conexiunea dintre caracterul omului sănătos și decizia omului bolnav. Jobs a refuzat chirurgia din aceleași motive care l-au făcut să concedieze oameni în lift și să minimalizeze sinuciderile de la Foxconn — convingerea că realitatea e negociabilă, că regulile se aplică altora, că el operează pe un nivel la care constrângerile obișnuite nu au jurisdicție. Toate acestea sunt coerente. Forma pe care le-a luat față de boală e aceeași formă pe care le-a luat față de oameni — aroganța care nu ascultă, refuzul de a accepta că există ceva mai mare decât propria voință, certitudinea că viziunea înlocuiește orice altă formă de cunoaștere.
Conspiranismul medical — pe care Jobs l-a adoptat implicit, chiar dacă nu l-a verbalizat în termenii în care circulă pe forumuri — e convingerea că medicina convențională are interese în menținerea bolii, că tratamentele invazive produc mai mult profit decât vindecările curate, că undeva există cunoaștere suprimată despre vindecare naturală pe care sistemul medical nu o divulgă. E o conspirație cu audiență uriașă — pentru că oferă control acolo unde medicina oferă incertitudine, pentru că face din pacient un rezistent lucid față de un sistem corupt, mai degrabă decât un om bolnav care trebuie să accepte că nu controlează totul. Jobs era un om care nu acceptase că nu controlează nimic în toată viața lui. A nu accepta că nu controlează un cancer era consecința logică a întregii lui filozofii de viață. Filozofia l-a servit extraordinar de bine în toate contextele în care adversarul era o persoană sau o instituție. A eșuat complet în singurul context în care adversarul era celular.
„Jobs a murit la 56 de ani dintr-un cancer pe care medicii îl operaseră cu succes la alți pacienți. Forma lui de cancer are o rată de supraviețuire la cinci ani de peste patruzeci la sută dacă e tratată prompt chirurgical. El a ales sucul de morcovi timp de nouă luni. Iragia acestui calcul nu poate fi performată de nicio dietă.”
Poetic, Jobs față de propriul cancer e imaginea omului care a convins toată lumea că poate zbura și care a sărit din avion fără parașută convins că el e excepția de la gravitație. Gravitația nu a citit prezentarea. Gravitația nu a asistat la lansarea iPhone-ului. Gravitația funcționează la fel pentru vizionari și pentru oameni obișnuiți, pentru miliardari și pentru muncitorii din Foxconn, pentru cei care au câmpuri de distorsionare a realității și pentru cei care nu au auzit niciodată de termenul acesta. Celulele maligne ale cancerului pancreatic au aceeași indiferență față de statut și față de viziune pe care o are gravitația. Jobs a descoperit asta în cei nouă luni de dietă vegană și acupunctură. A descoperit-o prea târziu.
Când a acceptat în cele din urmă intervenția medicală — când fereastra de nouă luni se închisese și tumora progresase și operația care ar fi putut fi curativă în 2003 devenise în 2004 paliativamente insuficientă — Jobs a adoptat toate instrumentele medicinei convenționale pe care le refuzase: chirurgie, chimioterapie, transplant hepatic, tratamente experimentale. Le-a adoptat cu aceeași intensitate și aceeași voință cu care abordase orice altă problemă în viața lui. Nu a fost suficient. Nu pentru că voința nu mai conta — ci pentru că nouă luni de întârziere oferiseră bolii avansul pe care medicina nu îl mai putea recupera. Orgoliul nu metastazează. Cancerul, da. Cancerul a folosit cele nouă luni mai bine decât orice oncolog i-ar fi dorit.
Există o tristețe în episodul acesta pe care seria de față a evitat-o deliberat până acum, pentru că tristețea e umanizantă și umanizarea poate produce mitologie în locul analizei. Dar tristețea e reală și trebuie spusă: că același mecanism care a făcut posibil iPhone-ul, Mac-ul, Pixar, iTunes — acea certitudine absolută că realitatea se pliază pe voința sa — a produs direct moartea lui la 56 de ani. Că talentul și defectul au fost același lucru, că forța și vulnerabilitatea fatală au venit din aceeași sursă, că omul care a schimbat lumea a murit din același motiv pentru care a schimbat-o. Asta e tragedie în sensul exact al termenului — nu dezastru, ci prăbușire produsă de exact trăsătura care defineşte personajul. Aristotel ar fi recunoscut structura. Ar fi notat că hybris-ul are consecințe. Ar fi observat că zeii biologiei sunt mai puțin impresionați de viziune decât boardul Apple.
Oncologul care l-a tratat pe Jobs a declarat ulterior că regretă că nu a insistat mai mult în 2003. Jobs a declarat, conform biografiei lui Isaacson, că regretă că a amânat. Ambele regrete sunt reale și inutile în egală măsură. Tumora a crescut în nouă luni. Sucul de morcovi nu a oprit-o. Acupunctura nu a oprit-o. Dieta vegană nu a oprit-o. Medicina, chemată prea târziu, a încetinit-o. Biologia a câștigat. E singurul adversar pe care Jobs nu l-a convins niciodată de nimic.


Plasele anti-sinucidere și piscinele drăguțe: despre Foxconn, cinismul lui Jobs față de moartea muncitorilor și prețul real al eleganței unui iPhone

Posted by conu marius on

sau despre civilizația care a pus plase la ferestre ca să împiedice muncitorii să sară și a numit asta grijă pentru bunăstarea angajaților
Există un iPhone în buzunarul tău și există mâinile care l-au asamblat — și distanța dintre cele două existențe e atât de mare și atât de deliberat menținută încât a devenit invizibilă prin normalitate, absorbită în prețul de cumpărare ca un cost extern care nu apare pe nicio linie din contabilitate. Mâinile care l-au asamblat aparțin unor tineri muncitori din Shenzhen, China, care lucrau în fabricile Foxconn în ture de douăsprezece ore, în dormitoare comune, cu salarii care acopereau supraviețuirea și cu o presiune a liniei de producție calibrată să extragă maximum din corpul uman înainte ca corpul uman să poată extrage minimum din existența proprie. Unii dintre ei au decis că nu mai pot. Au ales fereastra. Fabrica a pus plase. Jobs, întrebat despre asta, a declarat că Foxconn de la Shenzhen este destul de drăguță, au piscine și spații de recreere. Aceasta e fraza. Aceasta e tot ce a ales să spună. Plasele anti-sinucidere și piscinele drăguțe — unul adevărat, celălalt adevărat, și totuși distanța morală dintre ele e toată distanța dintre a recunoaște că ceva e complet în neregulă și a alege să nu o faci.
Cincisprezece sinucideri la Foxconn în 2010. Cifra a produs articole, documentare, anchete jurnalistice, presiune din partea organizațiilor de drepturile omului, declarații ale activiștilor. A produs și plase — rețele metalice instalate de-a lungul clădirilor fabricii pentru a prinde corpurile celor care săreau, înainte ca ele să atingă pământul. Plasele sunt poate cel mai onest comentariu arhitectural pe care o corporație l-a făcut vreodată despre propriile condiții de muncă — pentru că plasele spun, în limbajul obiectelor, ceea ce comunicatele de presă nu pot spune în limbajul cuvintelor: că există oameni în această clădire care preferă moartea față de continuarea muncii în ea, și că soluția aleasă e să împiedicăm fizic moartea, nu să schimbăm condițiile care o produc. E o soluție de o logică impecabilă și de o cruzime structurală pe care nicio plasă nu o poate suspenda.
„Destul de drăguță, au piscine. Fraza aceasta, rostită de un om cu zece miliarde de dolari despre o fabrică în care muncitorii instalaseră plase anti-sinucidere la ferestre, e cel mai comprimat exemplu de cinism social din istoria Silicon Valley. Nu pentru că e mincinoasă. Pentru că e selectiv adevărată în cel mai deliberat mod posibil.”
Externalizarea producției în China — decizia care a transformat Apple din producător în brand pur, din companie care face obiecte în companie care imaginează obiecte pe care alții le fac — a fost prezentată public în limbajul eficienței economice și al competitivității globale, limbaj corect în termenii lui și complet opac față de ce se află dedesubt. Dedesubt se află un calcul simplu: că forța de muncă ieftină din Shenzhen poate fi utilizată la un cost pe care nicio forță de muncă americană nu l-ar accepta, că costul mai mic produce marjă mai mare, că marja mai mare produce valoare pentru acționari, că valoarea pentru acționari produce bonusuri pentru executivi, că bonusurile pentru executivi sunt mult mai mari decât orice investiție în îmbunătățirea condițiilor de muncă din Shenzhen ar putea fi. Calculul e eficient. E și o alegere morală — alegerea de a trata muncitorii dintr-o parte a lumii ca factori de producție mai degrabă decât ca ființe umane cu drepturi egale la condiții de muncă decente. Alegerea e sistematică, nu accidentală, și produce în timp sistematic exact tipul de consecințe pe care Foxconn le-a documentat cu plasele ei metalice.
Pseudo-etica corporatistă — acea disciplină care a produs concepte ca CSR, sustainability reports, ethical supply chain și care produce rapoarte anuale de responsabilitate socială în timp ce lanțul de aprovizionare continuă să funcționeze după aceleași principii care au produs raportul — s-a ocupat de criza Foxconn cu instrumentele ei caracteristice. Audituri independente anunțate. Coduri de conduită pentru furnizori implementate. Rapoarte despre progresele înregistrate publicate. Conferințe de presă cu angajamentul de a îmbunătăți. Îmbunătățiri reale, parțiale, suficiente pentru a reduce vizibilitatea problemei sub pragul care produce presiune publică, insuficiente pentru a elimina structura care a produs problema. E gestionarea crizei de imagine, nu rezolvarea crizei morale. Distincția e esențială și e sistematic ignorată de toate rapoartele de sustenabilitate din industrie, inclusiv ale Apple.
Ontologic, plasa anti-sinucidere e o soluție care recunoaște problema și refuză să o rezolve. E forma materializată a cinismului structural — accept că oamenii vor să sară, împiedic fizic săritura, continui producția. Soluția nu e pentru om. E pentru linia de producție.
Mistica produsului Apple — acea legătură emoțională profundă pe care compania a construit-o cu consumatorii săi prin decenii de marketing care asocia iPhone-ul cu creativitate, libertate, individualitate, Think Different — a funcționat ca scut față de consecințele Foxconn cu o eficiență pe care niciun departament de PR nu ar fi putut-o produce prin efort direct. Consumatorul care și-a construit identitatea în jurul unui produs nu poate accepta că produsul e parțial construit pe suferința altora fără ca identitatea sa să fie amenințată — și amenințarea identității produce apărare, produce negare, produce căutarea de contra-argumente, produce exact ecosistemul de conținut pe care rețelele sociale îl amplifică: dar și alte companii fac la fel, dar China are standarde diferite, dar Foxconn plătește mai mult decât alternativele locale, dar piscinele. Piscinele. Revin mereu. Ca și cum existența unei piscine ar fi un răspuns moral la existența plaselor anti-sinucidere în aceeași clădire. Ca și cum infrastructura de recreere ar echilibra ecuația umană a celor care au ales fereastra.
Rețelele sociale au produs în jurul Foxconn același ecosistem bifurcat pe care l-au produs în jurul tuturor episoadelor din seria Jobs — o tabără care citează sinuciderile și plasele și condițiile de muncă și declarația cu piscina și o altă tabără care produce contraargumente cu o consecvență și o viteză care sugerează că identitatea lor e investită în apărarea subiectului. Algoritmul a descoperit că conflictul produce engagement și că engagementul produce venituri și că prin urmare Foxconn ca subiect e profitabil pentru platformele pe care îl discutăm, indiferent de direcția discuției. Există o ironie deasă în faptul că discutăm pe iPhone despre muncitorii care au asamblat iPhone-ul în condiții care i-au determinat pe unii să aleagă moartea. Ironia e disponibilă oricui vrea să o vadă. Puțini vor.
„Prețul unui iPhone include materialele, asamblarea, marketingul, profitul Apple și marja Foxconn. Nu include costul uman al condițiilor de producție. Costul acela e externalizat — plătit de muncitorii din Shenzhen cu sănătatea, cu somnul, cu demnitatea, și uneori cu viața. Externalizarea costurilor umane e cea mai profitabilă inovație a capitalismului global.”
Conspirația anti-Apple — prezentă în ecologiile digitale ale activiștilor și ale concurenților și ale celor care au ales Android ca identitate tribală — produce uneori o imagine în care Apple e singura sau principala companie responsabilă pentru condițiile Foxconn. Asta e incorect și util de corectat nu pentru a apăra Apple, ci pentru că falsul în acuzație slăbește acuzația reală. Samsung, Sony, Microsoft, Dell — toate externalizau producție în condiții similare. Foxconn producea pentru toți. Problema nu e Apple, e un model economic global care tratează forța de muncă ieftină ca resursă neepuizabilă și condițiile ei de trai ca externalitate acceptabilă. Jobs e responsabil în cadrul acestei probleme mai largi — responsabil pentru că a minimalizat, pentru că a vorbit de piscine când oamenii săreau pe ferestre, pentru că a ales să nu folosească puterea financiară și reputațională enormă a Apple pentru a impune standarde mai înalte unui furnizor dependent de contractul Apple pentru supraviețuire. Putea. A ales piscinele.
Poetic, iPhone-ul în mâna ta și plasele anti-sinucidere la ferestrele Foxconn formează un diptic pe care nicio publicitate Apple nu l-a juxtapus niciodată și pe care mintea consumatorului refuză să îl juxtapuie pentru că juxtapunerea produce o disonanță cognitivă cu consecințe practice incomode — ar trebui să faci ceva, să cumperi altceva, să te informezi, să presezi, să alegi diferit. Disonanța nesoluționată e mai confortabilă decât disonanța soluționată. Prin urmare rămâne nesoluționată, și iPhone-ul rămâne în buzunar, și plasele rămân la ferestre, și Jobs rămâne pe poster, și muncitorul din Shenzhen care a asamblat dispozitivul pe care îl citești acum nu apare în nicio iconografie a epocii digitale, nu are chip public, nu are voce amplificată, nu are poster. Are plasa.
Jobs a ales să vorbească de piscine. Alegerea aceasta — rostită public, documentată, niciodată retractată, parte din înregistrarea istorică a relației lui cu consecințele umane ale modelului de producție pe care l-a ales — e poate cel mai tare argument împotriva mitului romantic al gânditorul lucid și al vizionarului compasiv. Vizionarul care schimbă lumea și care vede în criza sinuciderilor la fabrica lui de producție în primul rând piscinele nu e un vizionar cu unghiuri moarte. E un om care a ales să nu vadă. Diferența e toată diferența. Unghiul mort e o limitare. Alegerea de a nu vedea e o decizie. Deciziile au consecințe morale pe care posterul nu le absoarbe, oricât de bine e fotografiat turtleneck-ul negru.
Foxconn continuă să producă iPhone-uri. Condițiile de muncă s-au îmbunătățit parțial sub presiunea publică, a auditurilor și a angajamentelor Apple. Plasele anti-sinucidere sunt încă la ferestrele unor clădiri. iPhone-ul 16 a primit recenzii excelente pentru camera foto. Cele două fapte coexistă în aceeași realitate, în aceeași zi, pe aceeași planetă. Sunt disponibile simultan pentru oricine vrea să le citească împreună. Puțini le citesc împreună. Ecranul telefonului e prea frumos ca să îl privești prin plase.

Miliardarul care nu a dat nimic: despre cinismul social al lui Jobs, filantropie ca opțiune refuzată și civilizația care a confundat geniul cu exonerarea de responsabilitate umană

Posted by conu marius on

sau despre performanța de a acumula zece miliarde de dolari și de a considera că lumea care a produs acești bani nu are nicio pretenție morală asupra vreunuia dintre ei
Steve Jobs s-a întors la Apple în 1997 cu viziunea sa revoluționară, cu charisma sa legendară și cu primul său gest administrativ: a închis toate programele de caritate ale companiei. Reducerea costurilor, a explicat. Apple era în dificultate financiară atunci — argument valid pentru un om care gestionează o companie în criză și care prioritizează supraviețuirea față de generozitate. Argumentul a încetat să fie valid când Apple a devenit cea mai profitabilă companie din istoria corporatismului american. A rămas totuși politica. Programele de caritate nu au mai fost reactivate. Jobs personal nu a donat sume semnificative din averea sa de zece miliarde de dolari în timp ce era în viață. Și în timp ce Bill Gates construia cu Melinda o fundație care a cheltuit zeci de miliarde pe sănătate globală, malarie, educație — și în timp ce Warren Buffett semna Giving Pledge și promitea novăzeci la sută din avere filantropiei — Jobs privea cu indiferența unui om care a decis că relația lui cu lumea e unidirecțională: lumea îi dă bani, el dă lumii produse, schimbul e echitabil și nu necesită nicun strat suplimentar de reciprocitate.
Există o filozofie implicită în această poziție, nedeclarată niciodată explicit de Jobs dar lizibilă în fiecare decizie documentată. Filozofia spune că vizionarul care schimbă lumea prin inovație nu are datorie suplimentară față de lume — că iPhone-ul e contribuția și că contribuția e suficientă și că a cere mai mult e o neînțelegere a tranzacției. E o filozofie de o coerență internă remarcabilă și de o aroganță morală pe care filozofia politică o numește libertarianism extrem și pe care cultura populară o numește self-made man și pe care psihologia o numește egocentrism structural — convingerea că centrul moral al universului ești tu și că tot ce se petrece în jurul tău e instrumental față de proiectul tău, nu un ansamblu de existențe cu drepturi egale față de ale tale.
„Zece miliarde de dolari acumulați și zero direcționați spre lume în timp ce ești în viață nu e o poziție filozofică sofisticată. E absența uneia. E golul moral în forma lui cea mai bogată și mai bine îmbrăcată.”
Pseudo-filozofia prosperity gospel corporatist — acea doctrină seculară care spune că succesul financiar e dovada valorii morale și că valoarea morală absolvă de orice obligație față de cei care nu au atins același succes — a găsit în Jobs un exponent perfect fără ca Jobs să fi afiliat vreodată explicit la această doctrină. Doctrina funcționează fără afiliere explicită — funcționează prin comportament, prin model, prin faptul că un om cu zece miliarde de dolari care nu dă nimic și este totuși venerat ca sfânt patron al inovației transmite un mesaj implicit despre relația dintre avere și responsabilitate: că nu există una. Că averea e suficient de legitimă prin sine, că nu necesită justificare prin generozitate, că îmbogățirea e atât mijlocul cât și scopul și că orice ar veni după e opțional cu desăvârșire.
Mistica Silicon Valley — teologia ei specifică în care fondatorul de succes e profet și averea e confirmare divină a viziunii — a tratat indiferența filantropică a lui Jobs cu aceeași tehnica de neutralizare pe care o aplica tuturor comportamentelor incomode: recontextualizare. Jobs nu era lacom — era concentrat. Jobs nu refuza responsabilitatea socială — o exercita diferit, prin produs. Jobs nu ignora lumea care îl îmbogățise — o servea prin inovație. Fiecare reformulare e un pas mai departe de faptul brut — că un om cu zece miliarde de dolari a ales să nu dea nimic în timp ce contemporanii lui cu averi similare alegeau invers — și un pas mai aproape de narațiunea care face mitul sustenabil. Mitul are nevoie de coerență. Lăcomia nesimțită nu e coherentă cu iconografia de pe poster. Recontextualizarea rezolvă tensiunea. Realul rămâne neschimbat sub ea.
Ontologic, filantropiei îi sunt opuse două lucruri diferite: sărăcia, care e o constrângere, și refuzul, care e o alegere. Jobs nu era sărac. Alegerea lui de a nu da e o alegere morală cu același statut ca alegerea de a da. Diferența e că una dintre ele a primit poster și cealaltă a primit tăcere complice.
Bill Gates — și comparația e inevitabilă, pentru că Jobs însuși o invoca constant când voia să se distingă de concurență — a câștigat primul război al computerelor personale față de Apple și a pierdut al doilea față de iPhone, dar a câștigat un alt război pe care Jobs nici nu l-a considerat demn de atenție: guerra morală a responsabilității față de lumea care l-a îmbogățit. Gates și Melinda au cheltuit prin fundația lor mai mult pe eradicarea malariei, pe vaccinarea copiilor din Africa subsahariană, pe educație în țările în curs de dezvoltare decât cheltuie multe state suverane pe aceleași capitole. Gates e imperfect — are și el biografia lui complicată, monopolul Microsoft a produs victime corporatiste reale, personalitatea lui publică timpurie era departe de căldura umană. Dar Gates a ales, la un moment dat, să folosească averea acumulată pentru ceva exterior propriului cont bancar. Jobs nu a ales asta. Comparația nu e favorabilă lui Jobs și tocmai de aceea e evitată sistematic în mitologia Silicon Valley.
Cinismul social — termen pe care îl prefer față de egoism pentru că e mai precis în ce descrie — e convingerea că relațiile sociale sunt tranzacții și că tranzacțiile se evaluează exclusiv prin ce primești, nu prin ce dai. Jobs era un maestru al tranzacției: știa exact ce valora fiecare relație pentru el, cât trebuia să investească pentru a extrage ce dorea, când relația epuizase utilitatea și putea fi abandonată. Aplicat la angajați, asta producea umilință și concedieri sumare. Aplicat la prietenii și relațiile personale, asta producea o biografie de relații rupte și refăcute după utilitate. Aplicat la societate la scară largă — la lumea care cumpărase produsele lui, care-i dăduse miliardele lui, care-i construise infrastructura în care operase — asta producea zero filantropie și programele de caritate ale Apple închise pentru reducerea costurilor și niciodată redeschise, nici când costul lor ar fi reprezentat o fracție de procent din profiturile trimestriale ale companiei.
„Programele de caritate ale Apple închise în 1997 și niciodată redeschise spun mai mult despre Jobs decât orice biografie autorizată. Un gest administrativ de câteva minute a eliminat singurul canal prin care compania recunoștea că există lume în afara produsului și a profitului. Gestul a rămas. A definit politica. A supraviețuit Jobs.”
Rețelele sociale — și ele, ca de obicei, prezente în orice narațiune contemporană cu funcția de a amplifica ce confirmă convingerile existente — au produs în jurul temei filantropiei lui Jobs un ecosistem de conținut bifurcat. Pe de o parte, admiratorii care explică că Jobs a dat prin produs și că Apple a dat locuri de muncă și că taxele plătite sunt o formă de filantropie și că oricum fundațiile mari nu rezolvă problemele ci le conservă pentru a menține relevanța — argumente cu sâmburele lor de adevăr parțial și cu funcția lor clară de a exonera un idol de orice evaluare morală. Pe de altă parte, criticii care citează cifrele — zero donații majore publice, programele de caritate închise, Giving Pledge nesemnat — și care primesc în comentarii variante ale aceluiași răspuns: dar iPad-ul. iPhone-ul. MacBook-ul. Produsul ca răscumpărare universală. Produsul ca indulgență modernă — cumperi-l, l-ai iubit, ești iertat de orice reclamație morală față de cel care l-a produs.
Poetic, Jobs cu zece miliarde de dolari și zero filantropie e imaginea buzunarului adânc și a mâinii care nu iese din el. Nu pentru că mâna nu poate ieși — poate, biologic, fără niciun efort. Pentru că mâna a decis că buzunarul e destinația finală a tot ce intră și că ce intră în buzunar e al buzunarului și nu are relație cu lumea din afara lui. E imaginea celui care a luat tot ce a putut lua dintr-un ecosistem și a ales să nu returneze nimic în ecosistem — și care a lăsat ecosistemul să-i ridice statui pentru că ecosistemul era prea fascinat de produse pentru a procesa că a finanțat propriul jaf cu propriile fonduri și că jefuitorul a murit bogat și venerat și fără niciun regret documentat față de cei cărora nu le dăduse nimic din ce îi dăduseră ei lui.
Există o întrebare pe care seria aceasta de editoriale o pune, implicit, în fiecare episod al biografiei lui Jobs: unde e pragul? Câte umilințe publice, câte concedieri în lift, câte idei furate, câți bani nedonați sunt necesare pentru ca cultura noastră să abandoneze posterul și să o ia cu analiza? Răspunsul practic e că pragul nu există — că mitul e suficient de puternic și de util pentru suficient de mulți actori suficient de influenți pentru a rezista oricărei cantități de fapte inconfortabile. iPhone-ul e frumos. MacBook-ul e elegant. Apple Store-ul e o experiență estetică. Produsele absorb criticile proprietarului lor cu aceeași eficiență cu care un brand bun absoarbe orice scandal — prin fidelizare emoțională atât de profundă încât atacul la brand e perceput ca atac personal la identitate.
Antropologic, filantropul e o invenție relativ recentă în istoria averii — apare cu adevărat abia în capitalism matur, când averi suficient de mari pentru a schimba lumea sunt deținute de suficient de mulți indivizi pentru ca absența generozității să devină vizibilă ca alegere, nu ca constrângere. Jobs a trăit în epoca filantropului și a ales să nu devină unul. Alegerea e clară. Consecințele morale ale alegerii nu sunt negociabile prin produs.
Averea lui Jobs la momentul morții — estimată la aproximativ zece miliarde de dolari — a trecut la Laurene Powell Jobs, care a fondat ulterior Emerson Collective și a donat și s-a implicat în cauze sociale semnificative. Ironia e completă și tristă în egală măsură: averea pe care Jobs a refuzat să o foloseze filantropic în viața lui a început să fie folosită filantropic după moartea lui de soția lui. Laurene Powell Jobs a făcut în moartea lui ce el nu a ales să facă în viața lui. Miliardele au ajuns în lume. Lumea a așteptat. Lumea are răbdare cu banii celor bogați. Răbdarea ei e una dintre tristețele mari ale timpului pe care îl trăim.
Programele de caritate ale Apple au fost reactivate după moartea lui Jobs sub Tim Cook, care a semnat și Giving Pledge. Apple donează acum sute de milioane anual în cauze diverse. Compania a ales să fie mai generoasă fără Jobs decât era cu Jobs. Informația e disponibilă public. Nu apare pe niciun poster cu turtleneck negru. Posterul continuă.
Finalul cu Tim Cook — Apple donează sute de milioane anual acum. Compania a ales să fie mai generoasă fără Jobs decât era cu Jobs. Faptul brut, livrat rece, fără comentariu. Singurul comentariu necesar.










			

	
	



				
					


	

		
Amfiteatrul ca altar al umilinței: despre cruzimea rituală a lui Jobs, episodul MobileMe și civilizația care a numit tortură psihologică excelență managerială


				

			Posted by conu marius on 					

			


		

		

sau despre performanța de a transforma lacrimile subalternilor în instrument de dominare și de a primi pentru asta posterul cu privire de vizionar
Există o diferență fundamentală între a critica munca cuiva și a distruge omul care a făcut munca — diferență pe care orice manager cu un minimum de maturitate emoțională o cunoaște, pe care orice curs de comunicare organizațională o predă în primul modul și pe care Steve Jobs o ignora cu consecvența unui om care nu considera că diferența există sau că, dacă există, i se aplică lui. Jobs nu spunea această soluție nu funcționează și iată de ce. Jobs spunea tot ce faci este de rahat — în fața tuturor, cu vocea celui care nu formulează o opinie ci pronunță un verdict, cu tonul celui care nu separă performanța de performer pentru că separarea presupune că performerul are o demnitate independentă de performanță, presupunere pe care Jobs nu o accepta pentru oamenii aflați sub el în ierarhie. Demnitatea era un lux pe care îl acorda selectiv și îl retragea arbitrar, instrument de recompensă și pedeapsă mai eficient decât orice bonus salarial.
MobileMe — serviciul de sincronizare în cloud lansat de Apple în 2008, care a eșuat spectaculos la lansare prin erori tehnice severe și experiență de utilizator dezastruoasă — rămâne în istoria companiei atât ca eșec de produs cât și ca etalon al cruzimii manageriale. Jobs a adunat echipa care lucrase la MobileMe în amfiteatrul de la Cupertino. Nu pentru o analiză post-mortem structurată, nu pentru o sesiune de identificare a cauzelor și a lecțiilor, nu pentru nimic din arsenalul instrumentelor pe care managementul sănătos le folosește după un eșec. A adunat echipa pentru a o umili. Public. Colectiv. Cu precizia celui care a ales locul — amfiteatrul, spațiu cu gradene, spațiu cu centru și periferie, spațiu cu un singur punct focal, el — și a ales tonul și a ales cuvintele pentru efectul maxim față de audiența captivă care nu putea pleca și nu putea contrazice și nu putea face altceva decât să primească.
„Umilința colectivă în amfiteatru nu e feedback. E ritual de putere. Feedbackul construiește. Ritualul de putere demonstrează cine poate distruge și cine trebuie să suporte distrugerea. Jobs știa diferența. A ales ritualul. De fiecare dată.”
Ce a spus Jobs în amfiteatrul acela e documentat în suficiente surse pentru a nu fi contestabil: că echipa a rușinat Apple, că MobileMe nu ar fi trebuit să poarte numele Apple, că fiecare dintre ei ar trebui să fie de rușine. A întrebat retoric de ce ar trebui să aibă încredere în ei. Nimeni nu a răspuns, pentru că întrebarea nu cerea răspuns — cerea supunere. Echipa aceea lucrase la proiect luni întregi. Avusese un termen de livrare. Avusese specificații. Avusese probabil și presiunea specifică a așteptărilor gigantice care însoțeau orice produs Apple în 2008. Eșuase — eșecuri tehnice reale, incontestabile, care meritau analiză serioasă. Primise în schimb umilință publică. Analists ar fi putut identifica problema în procesul de testare, în arhitectura sistemului, în timeline-ul nerealst, în lipsa de infrastructură pentru un serviciu cloud la scara pe care Apple o anticipase. Jobs a identificat problema în oamenii din fața lui. Oamenii au plecat din amfiteatru cu exact același nivel de înțelegere tehnică a eșecului, plus un nivel semnificativ mai scăzut de stima de sine și un nivel semnificativ mai ridicat de cortizol.
Pseudo-psihologia dominanței — ramura ei corporatistă, cea care a teoretizat agresivitatea șefului ca semn de putere autentică și vulnerabilitatea subalternului ca semn de slăbiciune ce trebuie exploatată — a găsit în Jobs exemplul perfect pentru orice doctrină despre alpha leadership. Că Jobs folosea lacrimile angajaților ca instrument de dominare psihică nu e o acuzație — e o observație a comportamentului documentat: identifica vulnerabilitatea, o exploata, o folosea ca să controleze, o interpreta ca confirmare a propriei superiorități față de cel care ceda emoțional. E manualul clasic al abuzatorului — nu al abuzatorului domestic, al abuzatorului organizațional, cel care operează în lumina zilei, în spații legitime, cu titluri de director și vizionar, și care produce același pattern de dominare prin exploatarea slăbiciunii pe care criminalogii îl descriu în contexte private. Diferența e că în contextul corporatist nimeni nu sună la o linie de urgență. Există un acord de confidențialitate și o rată lunară de plătit.
Ontologic, a ataca demnitatea umană a subalternilor tăi e un act de violență specifică — violența care nu lasă urme vizibile pe corp, care nu poate fi fotografiată, care nu produce probe admisibile într-un tribunal, dar care restructurează relația victimei cu propria valoare în moduri pe care terapia le adresează ani întregi după ce contextul organizațional care le-a produs a dispărut.
Managerii de top numiți idioți în fața echipelor lor — și Jobs o făcea cu o regularitate care transformase insulta din excepție în normă operațională — sunt oameni cu competențe, cu experiență, cu ani de muncă în spate, cu echipe care îi privesc și înregistrează în timp real că șeful lor e umilit public și că ei ar putea fi următori. Efectul umilinței publice a unui manager de top nu se oprește la persoana umilită — iradiază în jos, în toată echipa care asistă, ca un semnal despre ce e posibil în această organizație, despre cine e în siguranță și cine nu, despre ce valoare are expertiza și senioritateа față de dispoziția unui singur om din vârf. Angajații care au asistat la umilința managerului lor nu au devenit mai curajoși sau mai inovativi. Au devenit mai tăcuți. Au învățat că vizibilitatea costă și că cel mai sigur loc e margine, nu centru.
Mistica geniului ca justificare morală — acel strat teologic al mitologiei Jobs în care viziunea lui e suficient de mare pentru a absorbi orice comportament — a funcționat impecabil în cazul episoadelor de umilință publică. Presa specializată a raportat incidentele cu tonul fascinat cu care raportează orice exces al celor cu putere suficientă pentru a-și permite excese. Jobs era cunoscut pentru cerințele sale extreme. Jobs nu accepta mediocritatea. Jobs trăgea la standarde pe care alții nu le atingeau. Toate acestea sunt reformulări ale aceluiași fapt: Jobs umilea oameni și cultura media de business a ales să traducă umilința în exigență, violența psihologică în standard înalt, abuzul în viziune. Traducerea aceasta nu e accidentală — e funcțională pentru un ecosistem care are nevoie de eroi fondatori cu biografie romantică și care nu poate romantiza mediocritatea, deci romantizează cruzimea.
„A transforma lacrimile angajatului în instrument de dominare nu e leadership. E violență psihologică cu titlu de carte de vizită. Diferența dintre cele două e că violența psihologică organizațională nu are linie de urgență, are linie de HR care e subordonată aceluiași om față de care ar trebui să ofere protecție.”
Conspirația admiratorilor — cea care spune că toate aceste episoade sunt fie exagerate, fie scoase din context, fie prețul necesar al unei organizații care a schimbat lumea — produce, invariabil, același argument terminal: dar uitați ce a produs. iPhone. iPad. Mac. iTunes. Pixar. Argumnetul e real în premisa lui și complet invalid în concluzia lui. Da, Jobs a contribuit la produse care au schimbat industrii. Da, Apple sub Jobs a produs inovații autentice și semnificative. Acestea sunt adevăruri. Ele nu transformă umilința publică în instrument legitim de management. Nu transformă exploatarea vulnerabilității în tehnică psihologică justificată. Nu transformă atacul la demnitatea umană în feedback constructiv. Rezultatele bune nu retroactiv sanitizează metodele rele. Dacă sanitizarea retroactivă ar fi o doctrină valabilă, istoria ar trebui să reconsidere o varietate considerabilă de tirani care au produs și ei lucruri — infrastructură, arhitectură, industrii — prin metode pe care le numim cu alt cuvânt când nu poartă turtleneck negru și nu lansează smartphone-uri.
Poetic, Jobs în amfiteatrul MobileMe e imaginea puterii absolute în cel mai pur spațiu al ei — un om în centru, o mulțime pe gradene, un singur punct focal, un singur vector al comunicării. Amfiteatrul grec a fost inventat pentru tragedie și comedie — pentru că grecii înțeleseseră că spațiul circular cu centru focal produce catarsis, produce identificare, produce transformare emoțională colectivă. Jobs a folosit aceeași arhitectură pentru umilință colectivă — și catarsisul produs a fost cel al dominanței confirmate, nu al excelenței cultivate. Echipa a plecat din amfiteatru nu cu o înțelegere mai clară a ce trebuie îmbunătățit la MobileMe, ci cu o înțelegere mai clară a cine deține puterea de a le determina valoarea. Lecția nu era despre produs. Era despre supunere.
Există azi în corporații și startup-uri și organizații de orice dimensiune manageri care au asimilat din mitul Jobs convingerea că feedbackul dur până la cruzie e dovada că îți pasă suficient de calitate. Că a numi munca subalternilor de rahat e o formă de onestitate cuiva îi datorezi. Că lacrimile sunt slăbiciune pe care trebuie să o exploatezi ca să construiești rezistență. Ei nu au amfiteatrul de la Cupertino — au biroul cu ușa de sticlă, sala de ședințe cu ecran mare, Zoom-ul cu camerele pornite. Au același pattern și produс același efect: oameni tăcuți, oameni care evită vizibilitatea, oameni care au încetat să mai aducă idei în ședință pentru că ideea adusă poate deveni ocazia umilinței. Moștenirea practică a lui Jobs nu e iPhone-ul — iPhone-ul l-a produs o echipă. Moștenirea practică e miile de manageri mediocri care au preluat cruzimea fără viziune și o aplică zilnic unor oameni obișnuiți care nu au contracte de confidențialitate care să îi protejeze, ci contracte de muncă care îi obligă să continue.
Antropologic, umilința publică e un instrument de control social cu rădăcini în toate ierarhiile umane documentate — de la tribul de vânători-culegători la curtea medievală la corporația modernă. Funcția ei nu s-a schimbat în zeci de mii de ani: să demonstreze cine are puterea de a distruge și cine trebuie să accepte distrugerea. Jobs opera cu un instrument arhaic îmbrăcat în estetică modernă. Turtleneck-ul negru nu schimbă natura instrumentului.
Lipsă de caracter — revin și în acest editorial la sintagmă pentru că seria Jobs o cere — nu e o judecată despre inteligență sau talent sau capacitate de inovație. E o judecată despre relația cu ceilalți oameni. Jobs era inteligent. Jobs era talentat în felul său specific și valoros. Jobs era incapabil — sau, mai corect, refuza — să trateze oamenii din subordinea lui ca egali în demnitate. Refuzul acesta e o alegere morală, nu o consecință a geniului. Geniile cu caracter există. Wozniak era unul. Există fizicieni și arhitecți și muzicieni de calibru mondial care nu și-au umilit niciodată colaboratorii în amfiteatre. Existența lor demolează argumentul că cruzimea e prețul viziunii.
Amfiteatrul de la Cupertino e folosit și azi pentru prezentări interne. Are aceeași arhitectură circulară cu același punct focal. Echipele care se adună în el știu povestea MobileMe — face parte din cultura Apple, menționată cu același amestec de groază și mitologie ca toate episoadele Jobs. Unii o numesc lecție. Nimeni nu o numește ce e. Un om a adunat oameni care munciseră cu bună credință și i-a distrus public pentru că produsul lor eșuase și pentru că putea. Amfiteatrul a tăcut atunci. Tace și acum. Tăcerea instituțională e forma cea mai elegantă de complicitate.











			

	
	



				
					


	

		
Liftul ca instrument de tortură: despre managementul prin teroare, cultura fricii și civilizația care a numit cruzimea leadership


				

			Posted by conu marius on 					

			


		

		

sau despre performanța de a transforma o cutie de metal care urcă și coboară între etaje în cel mai eficient dispozitiv de umilință corporatistă din istoria Silicon Valley
Există un lift la sediul Apple din Cupertino care a văzut mai multă groază decât orice film de gen produs de Hollywood în ultimii treizeci de ani — și groaza aceea nu venea din întuneric, din sunete ciudate sau din mecanisme defecte, ci dintr-un om în turtleneck negru care se urca în el și punea o întrebare simplă cu vocea celui care știe deja că răspunsul va fi greșit: Ce ai făcut tu util pentru Apple azi? Întrebare cu structura unei capcane, cu tonul unui tribunal și cu consecința unui verdict dat înainte de deliberare — concedierea pe loc, înainte ca liftul să atingă parterul, fără dosare de resurse umane, fără preaviz, fără niciun alt criteriu decât că Jobs nu a fost satisfăcut de răspuns în cele treizeci de secunde cât durează o coborâre de câteva etaje. Asta se numea leadership la Apple. Asta a primit posterul cu turtleneck-ul negru și privirea de vizionar. Asta e predat în business schools sub numele de standarde înalte.
Cultura fricii — termen clinic, rece, de manual de management, insuficient de visceral pentru ce descrie — e ecosistemul în care un angajat își modifică comportamentul biologic față de un lift. Liftul e un obiect neutru. Un motor, niște cabluri, o cutie metalică cu butoane. Angajații Apple au ajuns să evite liftul cum evită oamenii pericolul real, cu acea evaluare rapidă și automată a amenințării pe care creierul o face înainte de orice decizie conștientă. Scările erau mai sigure. Scările nu aveau Jobs. Scările nu puneau întrebări capcană cu consecințe ireversibile. Gândiți-vă o clipă la ce înseamnă asta — că o companie suficient de importantă pentru a schimba lumea a produs ca efect secundar angajați care și-au modificat traseele prin clădire pentru a evita un lift. Aceasta e amprenta teroarei pe arhitectura corporeală a celor care o trăiesc.
„Concedierea în lift e cruzimea în forma ei cea mai estetizată — rapidă, surprinzătoare, fără martor util, fără posibilitate de apel, executată în spațiul cel mai neutru din clădire, în intervalul cel mai scurt posibil, cu maximă eficiență a umilinței față de timp consumat.”
Pseudo-psihologia leadershipului transformațional — acea ramură a literaturii de business care a decis că provocarea dură a subalternilor e o formă de stimulare a excelenței — a procesat episoadele din lift cu instrumentele ei caracteristice și a extras din ele lecții despre urgența performanței, despre refuzul mediocrității, despre cererea constantă de valoare adăugată. Întrebarea lui Jobs — Ce ai făcut tu util pentru Apple azi? — a apărut în prezentări de management ca exemplu de accountability radicală. A fost reprodusă pe fundaluri motivaționale. A fost citată de manageri care vor să pară exigenți și care nu au imaginat niciodată că se urcă în acel lift ca subaltern, că frica aceea specifică e reală și fizică și produce cortizol și coboară imunitatea și modifică somnul și calitatea vieții în afara biroului. Au imaginat că se urcă în lift ca Jobs. Exercițiu de empatie selectivă disponibil oricui are ego suficient de mare pentru a-l practica.
Mistica Silicon Valley a adăugat stratul ei specific de sacralitate la episoadele de teroare. Jobs nu concedia — elimina slăbiciunea. Jobs nu umilea — ridica standardul. Jobs nu distrugea oameni — construia o organizație de elită în care locul mediocrității nu există. Fiecare act de cruzime a fost retradus în limbajul excelenței cu aceeași fidelitate cu care inchizițiile medievale retradeau tortura în limbajul purificării sufletului. Scopul final e suficient de înalt pentru a justifica orice instrument ales pe drum — doctrină aplicată cu consecvență de-a lungul istoriei ori de câte ori cineva cu destulă putere a decis că viziunea lui e suficient de importantă pentru a suspenda regulile morale comune. Jobs nu era original în această convingere. Era eficient în monetizarea ei.
Ontologic, întrebarea Ce ai făcut tu util azi? pusă ca instrument de putere nu cere un răspuns — cere supunere. Nu evaluează performanța — demonstrează cine deține evaluarea. E diferența dintre un profesor care chestionează ca să înțeleagă și un inchizitor care chestionează ca să condamne. Structura lingvistică e similară. Intențiile sunt ireconciliabile.
Există o neurologie a teroarei organizaționale pe care nicio carte despre Jobs nu a prezentat-o suficient de clar alături de fotografia liftului. Când un organism trăiește în alertă cronică față de o sursă de pericol imprevizibilă — și imprevizibilul e esențial, pentru că teroarea calculată e mai distrugătoare decât pericolul fix, pentru că creierul nu poate învăța să se apere față de ce nu poate anticipa — cortizolul rămâne crescut permanent, memoria se deteriorează, creativitatea se contractă, gândirea laterală se îngustează. Cu alte cuvinte: angajatul terorizat cronic de Jobs devenea, neurologic, mai puțin capabil să producă exact tipul de gândire inovatoare pe care Jobs pretindea că o cultivă prin teroare. Frica produce conformism și supraviețuire, nu inovație. Inovația cere siguranță psihologică — condiție pe care Jobs o elimina sistematic și pe care cercetările lui Amy Edmondson de la Harvard Business School o confirmă ca predictor principal al performanței echipelor creative. Jobs producea inovație nu datorită teroarei, ci în ciuda ei — cu oameni suficient de talentați și suficient de desperați pentru a crea în condiții care lucrau împotriva creației.
Canalele media au acoperit liftul din Cupertino cu fascinația cu care acoperă orice anecdotă care poate deveni titlu memorabil. Jobs concedia angajații în lift. Titlul a circulat. A generat engagement. A fost procesat de algoritm ca conținut performant despre un subiect performant. Și în acoperirea acestei anecdote s-a produs același mecanism pe care l-am văzut în toată mitologia Jobs — fascinația față de excentric a înlocuit analiza față de consecință. Liftul a devenit legendă urbană de Silicon Valley, povestit cu un amestec de groază și admirație, ca o poveste despre intensitate extremă, despre un om atât de obsedat de excelență încât nu putea tolera nici treizeci de secunde de mediocritate. Nimeni din acoperirile mainstream nu a stat suficient de mult cu omul care a ieșit din acel lift fără job, fără aviz, fără posibilitate de contestație, cu umilința aceea specifică a celui judecat în public și găsit insuficient înainte să aibă timp să respire.
„Omul concediat în lift nu e o metaforă pentru standarde înalte. E o persoană reală cu un credit ipotecar real și un copil real la școală și o dimineață reală în care a intrat în serviciu și a ieșit în treizeci de secunde, prin accident geografic, pentru că s-a urcat în același lift cu șeful. Realul e incomod. Realul nu apare în posterele motivaționale.”
Conspirația anti-management — prezentă în subteranul oricărei discuții despre Jobs pe platformele unde foștii angajați sau simpatizanții lor procesează experiențele organizaționale toxice — produce imaginea unui sistem deliberat de teroare instituționalizată, proiectat conștient pentru a menține angajații în stare de dependență psihologică față de aprobarea șefului. Teoria are atractivitatea oricărei narațiuni care conferă intenție acolo unde există doar consecință — pentru că intenția are un vinovat clar și consecința distribuită nu are. Realul e că Jobs nu avea nevoie de un plan de teroare — teroarea era output-ul natural al unui ego care nu procesase niciodată că celelalte persoane din cameră sunt egale lui în demnitate. Nu e conspirație. E absența empatiei ridicate la politică organizațională.
Poetic, Jobs în lift e imaginea cea mai precisă a puterii absolute în spațiu restrâns. Liftul e egalitar în teorie — același spațiu, aceleași butoane, același timp de coborâre pentru oricine se urcă în el. Jobs a transformat spațiul egalitar în tribunal mobil, a transformat cei treizeci de secunde de coborâre în interval de judecată și execuție, a transformat întrebarea banală despre activitatea zilei în instrument de evaluare existențială cu consecințe ireversibile. E o alchimie specifică puterii absolute — capacitatea de a transforma neutrul în pericol, de a face dintr-un buton de lift un obiect de care oamenii se tem. Regimurile totalitare au știut asta dintotdeauna. Cultul personalității corporatiste a descoperit-o independent, cu aceeași eficiență și cu mai puțin curaj de a o numi pe nume.
Lipsă de caracter — și revin la termenul pe care editorialul anterior l-a invocat și pe care îl invoc din nou pentru că merită repetat în fiecare text despre Jobs până când repetarea lui devine la fel de normală ca repetarea cuvântului vizionar — lipsă de caracter nu e o judecată despre talent sau despre contribuție sau despre produs. E o judecată despre alegeri. Jobs a ales să concedieze oameni în lift. A putut alege altfel. Avea toate resursele — materiale, culturale, educaționale — pentru a alege un sistem de evaluare care să nu implice umilință publică și concediere imprevizibilă în spațiu restrâns. A ales asta. A ales-o în mod repetat, pe o perioadă lungă de timp, cu cunoașterea efectului pe care îl produce, pentru că efectul era parte din intenție — teroarea ca instrument de control, imprevizibilul ca metodă de a menține oamenii în stare de alertă permanentă față de aprobarea lui.
Antropologic, teroarea organizațională nu e o aberație a capitalismului — e o tentație constantă a oricărei structuri ierarhice în care cel din vârf nu are mecanisme de responsabilizare față de cei de la baza piramidei. Jobs nu a avut mecanisme de responsabilizare. Boardul Apple l-a concediat o dată și l-a rechemat. Lecția pe care a tras-o nu a inclus moderarea comportamentului față de subalternii obișnuiți.
Există azi în mii de companii mici și medii și mari manageri care au citit despre Jobs și au reținut că intensitatea extremă, cerința bruscă și imprevizibilă, concedierea rapidă a celor care nu livrează instant sunt atribute ale leadershipului de înaltă performanță. Ei nu au Apple. Nu au produse care să justifice mitul. Au angajați care evită liftul și calculează rute alternative prin clădire și dorm prost și caută alte joburi în secret și produc mai puțin decât ar putea produce în condiții normale, pentru că neurologia fricii cronice produce mai puțin, nu mai mult. Jobs la scară mică, fără iPhone-ul care să răscumpere mitul — asta e moștenirea practică a culturii fricii pe care a instituționalizat-o. E o moștenire concretă, cotidiană, distribuită în mii de birouri care nu au turtleneck-ul negru pe perete dar au preluat metoda.
Liftul din Cupertino funcționează și azi. Urcă și coboară cu aceeași regularitate mecanică. Angajații actuali ai Apple știu povestea — e parte din mitologia fondatoare a companiei, spusă cu același amestec de groază și admirație ca toate poveștile despre Jobs. Unii îl admiră. Nimeni nu vrea să se urce în el cu șeful. Instinctul de supraviețuire e mai vechi decât mitul. Liftul știe asta.






			

	
	



				
					


	

		
Geniul ca furt elegant: despre Steve Jobs, cleptomania intelectuală și civilizația care a confundat cruzimea cu viziunea


				

			Posted by conu marius on 					

			


		

		

sau despre performanța istorică de a construi un cult al personalității în jurul unui om care fura ideile angajaților și le prezenta ca revelații proprii, convins cu desăvârșire de propria ficțiune
Steve Jobs a murit în 2011 și de atunci a devenit mai viu decât a fost vreodată — nu ca om, ci ca proiecție, ca ecran pe care o întreagă industrie culturală și-a proiectat fanteziile despre geniu, despre viziune, despre prețul necesar al măreției. Posterele cu fața lui au ajuns pe pereții camerelor de cămin alături de Einstein și Che Guevara — trinitatea iconografică a secolului douăzeci și unu, trei bărbați cu biografii complicate transformați în simboluri plate și convenabile, curățați de contradicțiile care îi fac interesanți cu adevărat și reduși la atributul de marketing care vinde cel mai bine. Einstein a înlocuit prima soție. Guevara a executat oameni. Jobs și-a furat ideile de la angajați și i-a umilit public pe cei care i le dăduseră. Posterele arată bine oricum.
Mitul Jobs e construit pe o confuzie fundamentală pe care cultura contemporană o produce sistematic și profitabil: confuzia dintre rezultat și caracter, dintre ce a produs cineva și cine a fost cineva, dintre obiectul pe care îl ții în mână — elegant, funcțional, revoluționar — și omul din spatele lui, cu mizeria lui specifică de om care a ales să fie rău când putea alege altfel. iPhone-ul e frumos. Asta e adevărat și nu e negociabil. Dar iPhone-ul nu s-a produs singur și nu s-a produs numai din Jobs — s-a produs dintr-o echipă de oameni ale căror idei Jobs le respingea public cu vocabularul unei persoane complet dezinteresate de demnitatea celui din fața ei și le reprezenta câteva zile mai târziu ca revelații proprii, cu convingerea deplină a unui om care și-a narativizat atât de complet furtul încât a încetat să mai simtă că fură.
„Cleptomania intelectuală e furatul ideilor altora însoțit de convingerea sinceră că ideile sunt ale tale. E mai periculoasă decât plagiatele conștiente pentru că e mai greu de combătut — nu poți acuza un om de furt când el chiar nu se simte hoț. Poți doar să îți amintești că sinceritatea convingerilor nu e o scuză morală.”
Mecanismul e documentat de oamenii care au lucrat cu el — Walter Isaacson l-a descris în biografia autorizată cu o onestitate pe care subiectul însuși a solicitat-o și pe care retrospectiv pare să fi subestimat-o. Jobs respingea ideile în ședință cu o vehemență care depășea orice feedback constructiv și intra direct în teritoriul umilirii personale. Prostii. Gunoi. Cel mai prost lucru pe care l-am auzit. Audiența era echipa care lucrase la ideea respectivă, uneori săptămâni, uneori luni. Respingerea era publică, fără nuanță, fără distincție între om și idee — pentru Jobs, ideea proastă și omul prost erau același lucru, confuzie care i-a permis să trateze feedbackul profesional ca pe un verdict ontologic. Câteva zile mai târziu, în altă ședință, aceeași idee apărea prezentată de Jobs ca descoperire proprie, cu entuziasmul autenticului, fără niciun semn că procesase că o fura. Echipa care o prezentase inițial asista la performanță în tăcere — pentru că alternativa, să spui că ideea era deja prezentată și că fusese numită gunoi, era o conversație pe care nimeni nu voia să o aibă cu Jobs.
Pseudo-psihologia leadershipului — acea industrie de miliarde care produce cărți cu titluri despre principii și obiceiuri și secrete ale oamenilor care au schimbat lumea — a procesat biografia lui Jobs cu instrumentele ei caracteristice și a extras din ea lecții despre viziune și standarde înalte și refuzul mediocrității. Stilul Jobs a devenit curriculum în business schools. Tehnica de a respinge brutal ideile până când rămân numai cele mai bune a fost teoretizată ca metodologie de inovație. Umilința publică a fost rebranduită ca feedback radical. Furtul de idei nu a apărut în niciun curriculum, pentru că furtul de idei e greu de teorificat ca leadership pozitiv chiar și pentru o industrie cu pragul de creativitate morală al literaturii de self-help corporatist.
Ontologic, mitologia Jobs ridică o întrebare pe care cultura noastră o evită sistematic: există un prag de rezultate dincolo de care caracterul devine irelevant? Răspunsul dat implicit de posterele din camerele de cămin e da. Răspunsul dat explicit de oamenii care au lucrat cu el e mai complicat și mai onest.
Mistica Silicon Valley — acea teologie seculară a inovației în care fondatorul e profet, produsul e doctrină și consumatorul e credincios — a construit în jurul lui Jobs o narațiune de o coerență pe care realitatea nu o susținea, dar pe care marketingul o întrețin impecabil. Geniul singuratic. Vizionarul incomprehensiibil contemporanilor. Sfântul patron al creativității cu un preț. Narațiunea aceasta servește simultan mai multor industrii: industriei cărților de business, care vinde lecții din viața lui; industriei Apple, care vinde produse în aura lui; industriei motivaționale, care vinde cursuri despre cum să fii ca el; industriei cinematografice, care a produs mai multe filme despre el decât despre orice alt om de afaceri în viață. Jobs mort generează mai mult conținut și mai mulți bani decât Jobs viu, pentru că Jobs mort poate fi modelat în orice formă cerută de piață fără să contrazică.
Poetic, Jobs era un om care a construit o oglindă de o calitate extraordinară și a convins lumea că oglinda e el. Produsele Apple sunt oglinzi — reflectă cel mai bine versiunea de sine pe care vrei să o proiectezi, sunt elegante și intuitive și scumpe în exact proporția în care statutul social se traduce în preț. Jobs a înțeles că oamenii nu cumpără tehnologie, cumpără identitate, și a construit identitate la cel mai înalt nivel posibil de rafinament estetic. Asta e real și e impresionant. Dar oglinda care reflectă perfect nu spune nimic despre cel care a făcut-o — spune totul despre cel care se privește în ea. Jobs a rămas în spatele oglinzii, invizibil în propriul produs, înlocuit de reflexia ta mai bună pe care ți-o oferă ecranul.
„Mitomia lui Jobs nu era banală — era arhitecturală. Nu mincea despre fapte verificabile. Mincea despre paternitate, despre originea ideilor, despre cine a gândit ce și când, în zone în care martorul unic e propria memorie și propria memorie e infinit malleabilă față de un ego suficient de mare.”
Antropologic, Jobs e un specimen rar și fascinant al unui tip uman care apare periodic în istoria inovației: omul care are geniu curatorial fără geniu creator și care confundă, la un nivel suficient de adânc pentru a fi sincer, cele două lucruri. El nu a inventat interfața grafică — a văzut-o la Xerox PARC și a înțeles ce înseamnă înainte că Xerox să înțeleagă ce are. Nu a inventat playerul MP3 — a înțeles că un player cu o mie de cântece în buzunar e un alt obiect decât toate playerele anterioare. Nu a inventat touchscreen-ul sau smartphone-ul — a combinat elemente existente cu o înțelegere a experienței utilizatorului pe care nimeni altcineva nu o avusese cu aceeași claritate. Asta e un talent real și specific și valoros. E talentul editorului, al curatorului, al celui care vede ce alții au produs și înțelege ce pot deveni. Jobs era cel mai bun editor de tehnologie din istoria industriei. A ales să se prezinte ca autor. Diferența e toată diferența.
Canalele media, cu fidelitatea lor caracteristică față de mit, au produs despre Jobs un volum de conținut care ar fi umplut o bibliotecă medie și care a ales în covârșitoarea lui majoritate narațiunea romantică față de cea faptică. Documentarele îl arată pe Steve în turtleneck negru pe o scenă iluminată, cu produsul ca prop, cu publicul ca mulțime convertită, cu vocea aceea specifică de predicator secular. Clipurile cu umilințele publice nu sunt în documentare. Mărturiile angajaților care au ieșit din ședințe cu lacrimi și și-au găsit ideile prezentate de șef câteva zile mai târziu nu sunt în documentare. Documentarul are runtime limitat și alegerea e clară: mitul vinde, omul real nu vinde la fel de bine.
Antropologic, cultura contemporană are nevoie de genii cu caracter problematic pentru că geniul cu caracter problematic rezolvă o dilemă confortabilă: dacă măreția costă cruzime, atunci oamenii obișnuiți cu caracter bun sunt scutiți de povara măreției. Mitul Jobs îi absolvă pe toți ceilalți.
Conspirația anti-Jobs — prezentă și ea, viguroasă, în comunitățile care au ales Android ca identitate tribală — produce imaginea inversă, la fel de falsă în extremismul ei: Jobs ca escroc pur, ca furt ambulant, ca om fără nicio contribuție reală la nimic. Nici asta nu e adevărat și nici asta nu ajută. Adevărul e în zona inconfortabilă de mijloc: Jobs a contribuit real și semnificativ și transformator la industria tehnologiei și a tratat o parte dintre oamenii cu care a lucrat cu o cruzime care nu poate fi justificată prin rezultate, oricât de mari ar fi rezultatele. Cele două lucruri sunt adevărate simultan. Civilizația noastră are dificultăți mari cu simultaneitatea asta — vrea ori sfânt ori escroc, ori geniu ori monstru, ori poster ori demolat. Realul e mai complicat și mai puțin util ca meme.
Lipsă de caracter — expresie pe care o evităm în discursul public contemporan pentru că judecata morală e privită cu suspiciune, pentru că contextul e mereu invocat, pentru că nimeni nu e cu totul bun sau rău și relativismul etic ne-a făcut incapabili să spunem simplu că un om a ales să fie rău când putea alege altfel. Jobs putea alege altfel. Nu era sărac, nu era terorizat, nu era într-o situație care să facă din cruzime o necesitate de supraviețuire. Era în poziție de putere absolută față de oamenii pe care i-a umilit și față de oamenii cărora le-a furat ideile. Alegea cruzimea din confort, din obișnuință, din convingerea că regulile morale comune nu se aplică celui cu suficientă viziune. Aceasta nu e trăsătură de geniu. E trăsătură de om care a decis că e excepție — și pe care lumea, orbită de produse, l-a lăsat să creadă asta.
„Mitul romantic al geniului toxic spune că prețul viziunii e suferința celor din jur. E o doctrină confortabilă pentru genii și devastatoare pentru toți ceilalți. Și e falsă — pentru că Wozniak, care a construit efectiv computerele, era om bun. Geniul și cruzimea nu sunt pachet obligatoriu. Jobs a ales pachetul. A putea alege altfel e tot ce contează moral.”
Rămâne, la capătul acestui demers, un fapt simplu și incomod: de fiecare dată când cumperi un produs Apple cu plăcerea estetică reală pe care produsul o produce, participi indirect la perpetuarea unui mit care spune că e acceptabil să furi ideile angajaților, să îi umilești public și să tratezi cruzimea ca pe un instrument de management legitim — atâta timp cât produsul final e suficient de bun. Participarea ta nu e o crimă. E o alegere de consum cu consecințe culturale pe care le poți ignora sau nu. Jobs nu mai e. Mitul lui e mai viu ca niciodată. Și mitul nu e inofensiv — pentru că fiecare tânăr manager care a citit biografia și a decis că poate fi brutal pentru că are viziune e un Jobs în miniatură aplicat la o scară care produce suferință concretă și obișnuită, fără niciun iPhone care să o justifice.
Posterul cu Jobs e pe peretele cuiva chiar acum. Lângă Einstein și Che. Toți trei cu priviri de vizionari. Niciun poster nu arată angajatul care a prezentat ideea unui iPhone în ședință și a auzit că e prost, și care a asistat câteva zile mai târziu la prezentarea aceleiași idei cu entuziasmul revelației proprii. Acel angajat a semnat un acord de confidențialitate. Acordul e respectat. Posterul continuă.