Arhive pe categorii: martisor

Manual de utilizare pentru suflete de sticlă (cu pietre incluse, fără garanție)

Posted by conu marius on

Există o specie aparte de oameni care te țin de mână în întuneric, dar doar cât durează fotografia. Flash-ul cade, umbrele se retrag disciplinat ca niște angajați prost plătiți, iar mâna aceea caldă, solidară, devine brusc o anexă inutilă. Se retrage. Elegant. Ca un investitor care a simțit că randamentul emoțional scade sub pragul de rentabilitate.Nu e abandon. Este optimizare afectivă.Trăim într-o epocă în care loialitatea are termen de expirare, iar prietenia vine cu opțiune de „unsubscribe”. Oamenii nu mai pleacă din viața ta — te „scalează în jos”. Îți reduc accesul. Îți diminuează vizibilitatea. Devin administratori ai propriei lor imagini și, din nefericire, tu nu mai ești un asset compatibil cu noua lor versiune premium.Și atunci te întrebi, cu o naivitate aproape indecentă: cum pot sufletele de sticlă să arunce cu pietre?Simplu. Pentru că nu cred că sunt făcute din sticlă.Aceasta este prima mare religie a modernității: amnezia fragilității. Oamenii își uită transparența. Își uită crăpăturile. Își cosmetizează fisurile cu filtre morale și citate pseudo-înțelepte culese de pe raftul inferior al internetului. Și, în acest proces, devin brusc arhitecți ai judecății.Aruncă.Nu pentru că sunt puternici. Ci pentru că au învățat că zgomotul pietrei care lovește este mai convingător decât liniștea sticlei care se sparge.În fond, nu trăim într-o cultură a adevărului, ci într-o cultură a impactului. Nu contează cine ești. Contează cât de tare lovești.Și lovesc.Lovesc cu opinii reciclate, cu indignări împrumutate, cu morală de serie, produsă în masă, ambalată frumos în cuvinte precum „empatie”, „conștientizare”, „asumare”. Termeni care, în mod paradoxal, sunt folosiți exact de cei care nu le înțeleg.Pentru că dacă le-ar înțelege, ar tăcea.Dar tăcerea nu mai este o virtute. Este o pierdere de capital social.Așa că vorbesc. Comentează. Analizează. Emit verdicte. Devin judecători într-un tribunal fără lege, fără apel, fără memorie. Astăzi condamnă. Mâine uită. Poimâine repetă.Un perpetuum mobile al superficialității.Și între timp, tu — cel care încă mai crede în sens, în adâncime, în consistență — devii o anomalie statistică. O eroare de sistem. Un bug existențial într-o lume care rulează pe software-ul validării rapide.Pentru că, să fim serioși: cine mai are timp de semnificație?Semnificația nu se monetizează ușor. Nu produce engagement. Nu generează reacții instant. Este lentă. Cere răbdare. Cere introspecție. Cere acel act scandalos de a sta cu tine însuți fără să simți nevoia să te transmiți live.Și cine mai are curajul acestui lux obscen?Așa că ne refugiem în pseudo-științe emoționale, în explicații magice, în teorii care sună suficient de sofisticat încât să pară adevărate. Neuroplasticitate pentru lene. Manifestare pentru neputință. Energie pentru lipsă de responsabilitate.Nu mai spunem „nu am făcut nimic”. Spunem „universul nu a fost aliniat”.Nu mai spunem „am fost laș”. Spunem „am ales să-mi protejez energia”.Este fascinant cum limbajul devine un instrument de camuflaj. O perdea elegantă trasă peste gol.Mass-media? O catedrală a adevărurilor trunchiate. Rețelele sociale? O piață de iluzii la reducere. Fiecare își vinde versiunea de realitate, fiecare își construiește un mic altar digital unde se roagă la propria imagine.Și în acest carnaval al aparențelor, generozitatea devine suspectă.Pentru că generozitatea reală nu are cameră. Nu are hashtag. Nu are coloană sonoră.Este tăcută.Și tăcerea, am stabilit deja, nu mai produce profit.Dacă am înțelege — nu declarativ, nu poetic, nu într-un status scris la ora 2 dimineața — ci visceral, biologic, inevitabil, că avem o singură viață… probabil că am înceta să ne comportăm ca niște contabili ai resentimentelor.Dar nu înțelegem.Sau, mai grav, înțelegem și ignorăm.Pentru că ideea de „o singură viață” este prea mare pentru un creier antrenat să funcționeze pe notificări. Este prea grea pentru o conștiință obișnuită să consume, nu să contemple.Așa că o diluăm.O transformăm în slogan. În citat. În fundal pentru o fotografie bine luminată.Și apoi revenim la programul nostru obișnuit: mici răutăți, mici trădări, mici abandonuri elegante.Micimea, de fapt, este adevărata noastră religie.Nu ura. Nu violența. Nu marile catastrofe. Ci această acumulare lentă de gesturi mici, egoiste, justificate inteligent, ambalate frumos.Un om nu devine toxic peste noapte. Devine prin repetiție. Prin obișnuință. Prin acea serie de „nu e mare lucru” care, în timp, devine totul.Și atunci, da, sufletele de sticlă aruncă cu pietre.Pentru că între timp au uitat că sunt fragile.Pentru că au fost învățate că fragilitatea este rușinoasă.Pentru că trăim într-o lume care premiază duritatea și penalizează sinceritatea.Și pentru că, în final, este mai ușor să spargi decât să repari.Mai ușor să pleci decât să rămâi.Mai ușor să judeci decât să înțelegi.Ironia supremă? Toți acești oameni care fug de întuneric sunt, de fapt, produsele lui.Pentru că lumina reală nu abandonează. Nu selectează. Nu optimizează.Lumina reală rămâne.Dar asta ar însemna să redefinim complet ce înseamnă „a fi bine”.Și cine mai are timp pentru redefiniri, când există atâtea lucruri de simulat?Adevărul crud, aproape indecent în simplitatea lui, este acesta:nu ne lipsesc informațiile.ne lipsește onestitatea.Știm că avem o singură viață. Știm că timpul nu se întoarce. Știm că fiecare gest contează. Știm că fiecare om este o intersecție unică de vulnerabilitate și potențial.Știm.Dar alegem să trăim ca și cum am avea infinite drafturi.Ca și cum am putea rescrie.Ca și cum consecințele sunt opționale.Și apoi ne mirăm când totul se sparge.Nu există conspirație. Nu există mare plan ascuns. Nu există o forță misterioasă care ne sabotează existența.Există doar noi.Cu micile noastre compromisuri.Cu micile noastre lașități.Cu micile noastre pietre.Și poate, doar poate, într-o zi — nu din iluminare, nu din revelație, nu dintr-un podcast motivațional — ci din oboseală pură, din saturație, dintr-un moment de luciditate brutală…vom lăsa pietrele jos.Nu pentru că am devenit mai buni.Ci pentru că am înțeles, în sfârșit, că fiecare lovitură ne sparge și pe noi.Și că, în absența generozității, nu rămâne nimic.Doar zgomot.Și cioburi.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Cartea cu mărțișoare, Marius Conu

Posted by conu marius on

Cartea care nu se termină.

Cartea care pleacă.

Cartea care se dăruiește.

Există volume care cer liniște, raft, semn de carte și răbdare.Și există această carte.Un obiect fragil și viu, care nu se citește până la capăt — pentru că nu a fost creată să rămână întreagă. A fost creată să circule.Volumul de poeme haiku semnat de Marius Conu nu este doar o colecție de texte, ci o experiență ritualică. Fiecare pagină este un mărțișor în devenire. Fiecare poem este o emoție completă, concentrată, gata să fie desprinsă și oferită mai departe.Nu răsfoiești doar o carte. Alegi un gest.Un concept editorial unic: poeme care se desprind

Cartea funcționează ca un mărțișor modular. Fiecare filă este gândită grafic și structural astfel încât să poată fi desprinsă cu ușurință, rulată delicat și legată cu un șnur sau o jenilie, transformându-se într-un simbol de primăvară personalizat.Nu există ordine impusă.Nu există început și sfârșit obligatoriu.Nu există „am terminat cartea”.Există doar clipa în care citești un micro-poem și simți că aparține altcuiva.Și atunci îl desprinzi.O formă de haiku ca emoție pură Forma aleasă — haiku-ul — nu este întâmplătoare.

Minimalist, dens, aproape respirat, haiku-ul este poezia care nu explică, ci sugerează, minimalist, gratios si intens ca si mărțișorul. Este spațiul dintre cuvinte. Este tăcerea care rămâne după citire.În această carte, fiecare poem este o micro-lumină. O imagine. O stare. O atingere.

Primăvară în palmă

un fir roșu și alb

leagă două respirații

Fiecare pagină conține un univers concentrat în câteva versuri. Tocmai această esență permite transformarea lor în mărțișor: un simbol mic, dar încărcat de sens.O carte care se micșorează pe măsură ce crește bucuriaConceptul este simplu și poetic în același timp: cartea devine mai subțire pe măsură ce este dăruită.Pe măsură ce paginile pleacă, volumul se transformă. Devine aerat. Devine memorie. Devine dovada gesturilor făcute.Nu este o pierdere.Este o multiplicare.Fiecare filă desprinsă pleacă spre o mamă, o prietenă, o colegă, o femeie care merită un semn discret. Poemul rămâne în carte doar până când își găsește destinatarul.Este o literatură a circulației, nu a posesiei.Un obiect de artă, nu doar un volum de poezieDesignul cărții susține ideea de ritual și delicatețe. Hârtia este aleasă astfel încât să permită desprinderea ușoară fără a deteriora restul volumului. Grafica fiecărei pagini este aerisită, lăsând spațiu pentru respirația versurilor.Fiecare filă poate deveni un mic obiect decorativ, un semn de carte, un mesaj prins de o floare, o surpriză lăsată pe birou.Cartea nu este doar citită. Este manipulată, atinsă, transformată.O experiență ideală pentru 1 Martie — și nu numai

Deși conceptul se inspiră din tradiția mărțișorului, volumul depășește granițele unei singure zile din calendar.

El poate fi oferit pe parcursul întregii primăveri sau ori de câte ori simți nevoia unui gest mic și autentic.Pentru că uneori nu ai nevoie de un cadou mare. Ai nevoie de câteva versuri potrivite.Această carte face exact asta: îți oferă cuvintele potrivite pentru un gest personal.Cum funcționează?Deschizi cartea la întâmplare sau cu intenție.Citești încet.Te gândești la cineva.Dacă simți o potrivire, desprinzi fila.Rulezi hârtia.O legi cu un șnur.O oferi.Nu există reguli stricte. Doar intuiție.Este un act de dăruire ghidat de emoție, nu de obligație.

O carte pentru cei care iubesc gesturile mici dar intense

Într-o lume a cadourilor standardizate și a mesajelor trimise în grabă, această carte propune încetinirea.Te obligă să alegi.Te invită să simți.Te provoacă să dăruiești.Nu poți desprinde mecanic paginile. Fiecare desprindere este o decizie. Un moment de asumare. O clipă de atenție acordată celuilalt.Este o pedagogie a sensibilității.Ideală pentru:Cadou de 1 Martie pentru mai multe persoane, atelier de poezie și creație, GCartea care nu se termină. Cartea care pleacă. Cartea care se dăruiește.

Există volume care cer liniște, raft, semn de carte și răbdare.
Și există această carte.

Un obiect fragil și viu, care nu se citește până la capăt — pentru că nu a fost creată să rămână întreagă. A fost creată să circule.

Volumul de poeme haiku semnat de Marius Conu nu este doar o colecție de texte, ci o experiență ritualică. Fiecare pagină este un mărțișor în devenire. Fiecare poem este o emoție completă, concentrată, gata să fie desprinsă și oferită mai departe.

Nu răsfoiești doar o carte. Alegi un gest.

Un concept editorial unic: poeme care se desprind

Cartea funcționează ca un mărțișor modular. Fiecare filă este gândită grafic și structural astfel încât să poată fi desprinsă cu ușurință, rulată delicat și legată cu un șnur sau o jenilie, transformându-se într-un simbol de primăvară personalizat.

Nu există ordine impusă.
Nu există început și sfârșit obligatoriu.
Nu există „am terminat cartea”.

Există doar clipa în care citești un poem și simți că aparține altcuiva.

Și atunci îl desprinzi.

Poeticul ca emoție pură

Forma aleasă —o formă de haiku— nu este întâmplătoare.
Minimalist, dens, aproape respirat, haiku-ul este poezia care nu explică, ci sugerează. Este spațiul dintre cuvinte. Este tăcerea care rămâne după citire.

În această carte, fiecare poem este o micro-lumină. O imagine. O stare. O atingere.

Fiecare pagină conține un univers concentrat în câteva versuri. Tocmai această esență permite transformarea lor în mărțișor: un simbol mic, dar încărcat de sens.

O carte care se micșorează pe măsură ce crește bucuria

Conceptul este simplu și poetic în același timp: cartea devine mai subțire pe măsură ce este dăruită.

Pe măsură ce paginile pleacă, volumul se transformă. Devine aerat. Devine memorie. Devine dovada gesturilor făcute.

Nu este o pierdere.
Este o multiplicare.

Fiecare filă desprinsă pleacă spre o mamă, o prietenă, o colegă, o femeie care merită un semn discret. Poemul rămâne în carte doar până când își găsește destinatarul.

Este o literatură a circulației, nu a posesiei.

Un obiect de artă, nu doar un volum de poezie

Designul cărții susține ideea de ritual și delicatețe. Hârtia este aleasă astfel încât să permită desprinderea ușoară fără a deteriora restul volumului. Grafica fiecărei pagini este aerisită, lăsând spațiu pentru respirația versurilor.

Fiecare filă poate deveni un mic obiect decorativ, un semn de carte, un mesaj prins de o floare, o surpriză lăsată pe birou.

Cartea nu este doar citită. Este manipulată, atinsă, transformată.

O experiență ideală pentru 1 Martie — și nu numai

Deși conceptul se inspiră din tradiția mărțișorului, volumul depășește granițele unei singure zile din calendar. El poate fi oferit pe parcursul întregii primăveri sau ori de câte ori simți nevoia unui gest mic și autentic.

Pentru că uneori nu ai nevoie de un cadou mare. Ai nevoie de câteva versuri potrivite.

Această carte face exact asta: îți oferă cuvintele potrivite pentru un gest personal.

Cum funcționează?

  1. Deschizi cartea la întâmplare sau cu intenție.
  2. Citești încet.
  3. Te gândești la cineva.
  4. Dacă simți o potrivire, desprinzi fila.
  5. Rulezi hârtia.
  6. O legi cu un șnur.
  7. O oferi.

Nu există reguli stricte. Doar intuiție.

Este un act de dăruire ghidat de emoție, nu de obligație.

O carte pentru cei care iubesc gesturile mici

Într-o lume a cadourilor standardizate și a mesajelor trimise în grabă, această carte propune încetinirea.

Te obligă să alegi.
Te invită să simți.
Te provoacă să dăruiești.

Nu poți desprinde mecanic paginile. Fiecare desprindere este o decizie. Un moment de asumare. O clipă de atenție acordată celuilalt.

Este o pedagogie a sensibilității.

Ideală pentru:

  • Cadou de 1 Martie pentru mai multe persoane
  • Atelier de poezie și creație
  • Gesturi simbolice în școli sau birouri
  • Mame și fiice
  • Prietene apropiate
  • Colege care merită un zâmbet discret
  • O persoană necunoscută căreia vrei să îi faci ziua mai luminoasă

Este un volum care creează comunitate.

Ce rămâne la final?

Poate, după ce ai dăruit aproape tot, îți rămâne o singură filă.

Aceea este pentru tine.

Este semnul că ai oferit suficient.
Este reziduul emoțional al gesturilor tale.
Este oglinda tăcută a ceea ce ai ales să păstrezi.

Cartea nu îți cere să o termini. Îți cere să o trăiești.

Despre autor

Marius Conu propune prin acest proiect o redefinire a relației dintre poezie și obiect. Nu mai este vorba doar despre lectură, ci despre transformarea poeziei în gest concret.

Prin această carte, autorul transformă haiku-ul într-o monedă simbolică a afecțiunii. Într-un mărțișor literar. Într-o emoție portabilă.

Este un demers delicat, dar profund: literatura care pleacă din raft și ajunge în palmă.

De ce această carte este diferită?

Pentru că nu se teme să dispară.
Pentru că își acceptă fragilitatea.
Pentru că a fost creată să circule, nu să fie colecționată intactă.

Într-o cultură a acumulării, această carte încurajează desprinderea.

Și tocmai în această desprindere stă frumusețea ei.

Un cadou care se multiplică

Cumperi o singură carte.
Oferi zeci de mărțișoare poetice.
Rămâi cu o experiență personală.

Este economie emoțională în cea mai pură formă.

Ia-o. Deschide-o. Las-o să plece.

Nu este o carte pe care o pui pe raft și o uiți.
Este o carte pe care o atingi.
O răsfoiești.
O subțiezi.
O dăruiești.

Și, la final, rămâi cu ceva mai mult decât ai avut la început: sentimentul că poezia poate circula din mână în mână.

Aceasta nu este doar o colecție de haiku-uri.
Este un ritual de primăvară.
Este prietenie.
Este dăruire, pagină cu pagină.

Cartea care nu se termină — pentru că începe în fiecare om care primește o filă.

Desprinde. Rulează. Leagă. Oferă.esturi simbolice în școli sau birouriMame și fiicePrietene apropiateColege care merită un zâmbet discretO persoană necunoscută căreia vrei să îi faci ziua mai luminoasăEste un volum care creează comunitate.Ce rămâne la final?Poate, după ce ai dăruit aproape tot, îți rămâne o singură filă.Aceea este pentru tine.Este semnul că ai oferit suficient.Este reziduul emoțional al gesturilor tale.Este oglinda tăcută a ceea ce ai ales să păstrezi.Cartea nu îți cere să o termini. Îți cere să o trăiești.Despre autorMarius Conu propune prin acest proiect o redefinire a relației dintre poezie și obiect. Nu mai este vorba doar despre lectură, ci despre transformarea poeziei în gest concret.Prin această carte, autorul transformă haiku-ul într-o monedă simbolică a afecțiunii. Într-un mărțișor literar. Într-o emoție portabilă.Este un demers delicat, dar profund: literatura care pleacă din raft și ajunge în palmă.De ce această carte este diferită?Pentru că nu se teme să dispară.Pentru că își acceptă fragilitatea.Pentru că a fost creată să circule, nu să fie colecționată intactă.Într-o cultură a acumulării, această carte încurajează desprinderea.Și tocmai în această desprindere stă frumusețea ei.Un cadou care se multiplicăCumperi o singură carte.Oferi zeci de mărțișoare poetice.Rămâi cu o experiență personală.Este economie emoțională în cea mai pură formă.Ia-o. Deschide-o. Las-o să plece.Nu este o carte pe care o pui pe raft și o uiți.Este o carte pe care o atingi.O răsfoiești.O subțiezi.O dăruiești.Și, la final, rămâi cu ceva mai mult decât ai avut la început: sentimentul că poezia poate circula din mână în mână.Aceasta nu este doar o colecție de haiku-uri.Este un ritual de primăvară.Este prietenie.Este dăruire, pagină cu pagină.Cartea care nu se termină — pentru că începe în fiecare om care primește o filă.Desprinde. Rulează. Leagă. Oferă.

Marţişor 1 martie

Posted by conu marius on

Mărţişorul, un mic obiect prins într-un şnur alb cu roşu, este oferit persoanelor apropiate, pe 1 Martie, ca vestitor al sosirii primăverii, primind în ultimii ani, semnificaţii diverse, de la podoabă aducătoare de noroc la simbol al renaşterii naturii. Povestea Mărțișorului. În tradiția românească, mărțișorul este cel care vestește sosirea primăverii, fiind oferit persoanelor dragi, în special de sex feminin, la începutul lunii martie. De acest simbol sunt legate multe legende, dar și obiceiuri românești.
Marţişor 1 martie. În general, femeile şi fetele primesc mărţişoare şi le poartă pe durata lunii martie, ca semn al sosirii primăverii. În Moldova însă, obiceiul este ca fetele să dăruiască mărţişoare băieţilor. Împreună cu mărţişorul se oferă adesea şi flori timpurii de primăvară, cea mai reprezentativă fiind ghiocelul.
În prezent, mărţişorul este purtat întreaga lună martie, după care este prins de ramurile unui pom fructifer. Se crede că aceasta va aduce belşug în casele oamenilor. Se zice că dacă cineva îşi pune o dorinţă în timp ce atârnă mărţişorul de pom, aceasta se va împlini. La începutul lui aprilie, într-o mare parte a satelor României şi Moldovei, pomii sunt împodobiţi de mărţişoare. În Transilvania, mărţişoarele se atârnă de uşi, ferestre, de coarnele animalelor domestice, întrucât se consideră că astfel se vor speria duhurile rele. Mărţişorul este o tradiţie în România, Republica Moldova şi teritoriile învecinate locuite de români sau aromâni. Obiceiuri similare sunt întâlnite în Bulgaria, Albania, Macedonia.
Mărţişoarele se oferă de către bărbaţi tinerelor fete sau doamnelor dar pot fi oferite şi de către fete prietenelor, mamelor, bunicilor. În Moldova se practică obiceiul că fetele să dăruiască la rândul lor mărţişoare bărbaţilor.
Marţişor 1 martie. Este frumos că fiecare mărţişor să reprezinte persoană căreia îi este dăruit… sau urarea care vrea să fie făcută. Un coşar poate transmite bunăstare, trifoiul noroc sau ghiocelul poate exprimă gingăşia.
La începuturile sale mărţişoarele erau purtate la gât sau la mâna, şi erau atârnate de o cordea roşie sau de un găitan compus din două fire răsucite de mătase albă şi roşie, sau dintr-un fir de arnici roşu sau unul din bumbac alb.

Mărțișor – tradiții și superstiții. De ce se leagă șnurul de pomi

Posted by conu marius on

Răspândit în toate zonele ţării, mărţişorul este pomenit pentru prima dată de Iordache Golescu, iar folcloristul Simion Florea Marian relatează în cartea „Sărbătorile la români” că în Moldova, Muntenia, Dobrogea şi unele părţi ale Bucovinei exista obiceiul ca părinţii să lege, la 1 martie, copiilor lor o monedă de argint sau de aur la gât sau la mână. Moneda, legată cu un şnur roşu, un găitan din două fire răsucite din mătase roşie sau albă sau mai multe fire de argint şi aur se numeşte mărţişor, mărţiguş sau marţ. Mărţişorul era pus la mâinile sau la gâtul copiilor pentru a le purta noroc în cursul anului, pentru a fi sănătoşi şi curaţi ca argintul la venirea primăverii.
În unele zone, copiii purtau mărţişorul 12 zile la gât, iar apoi îl legau de ramura unui pom tânăr. Dacă în acel an pomului îi mergea bine însemna că şi copilului îi va merge bine în viaţă. În alte cazuri, mărţişorul era pus pe ramurile de porumbar sau păducel în momentul înfloririi lor, copilul urmând să fie alb şi curat ca florile acestor arbuşti.
Folcloristul Simion Florea Marian scrie că mărţişorul serveşte celor care îl poartă „ca un fel de amuletă”.
În prezent, mărţişorul este purtat întreaga lună martie, după care este prins de ramurile unui pom fructifer. Se crede că acesta va aduce belşug în casele oamenilor. Se zice că dacă cineva îşi pune o dorinţă în timp ce atârnă mărţişorul de pom, aceasta se va împlini. La începutul lui aprilie, într-o mare parte a satelor României şi Moldovei, pomii sunt împodobiţi de mărţişoare. În Transilvania, mărţişoarele se atârnă de uşi, ferestre, de coarnele animalelor domestice, întrucât se consideră că astfel se vor speria duhurile rele.
Încă trei țări au tradiția mărțișorului
„Practicile culturale asociate zilei de 1 Martie (Mărţişorul)” au fost înscrise pe Lista Reprezentativă a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanităţii, într-un dosar comun cu Republica Moldova, Macedonia de Nord şi Republica Bulgaria, la 6 decembrie 2017, prin votul Comitetului Interguvernamental al UNESCO pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, reunit în cea de-a XII-a sesiune, pe Insula Jeju din Republica Coreea, în perioada 4-9 decembrie 2017.
Site-ul ich.unesco.org precizează că la această practică participă toţi membrii comunităţii, indiferent de vârstă, contribuind astfel la coeziune socială, schimburi între generaţii şi interacţiune cu natura, promovând diversitatea şi creativitatea. Înscrierea Mărţişorului pe această listă, într-un dosar comun cu alte trei ţări, atestă valoarea universală a practicilor culturale asociate zilei de 1 martie şi importanţa acestora în tezaurul cultural mondial.

Cât timp se poartă mărțișorul

Posted by conu marius on

În general, femeile şi fetele primesc mărţişoare şi le poartă pe durata lunii martie, ca semn al sosirii primăverii. În Moldova însă, obiceiul este ca fetele să dăruiască mărţişoare băieţilor. Împreună cu mărţişorul se oferă adesea şi flori timpurii de primăvară, cea mai reprezentativă fiind ghiocelul.
În trecut, mărţişorul se dăruia în prima zi a lunii martie, înainte de răsăritul soarelui, copiilor şi tinerilor, fete şi băieţi deopotrivă, şi se purta la mână. Ion Ghinoiu aminteşte că, după unele tradiţii, mărţişorul începea să fie purtat de la apariţia pe cer a Lunii Noi, în cursul lunii martie, şi nu de la 1 martie. Pe lângă semnificaţia calendaristică, acesta era oferit şi pentru asigurarea sănătăţii, a belşugului şi a frumuseţii pe tot parcursul anului, fiind purtat până la Măcinici (9 martie), Armindeni (1 mai), Florii sau până la înfloritul pomilor fructiferi, a viţei-de-vie, a măceşilor sau a trandafirilor, această durată variind în funcţie de zona etnografică.
Tradiţia Mărţişorului este o dovadă a existenţei acestui obicei pe meleagurile româneşti, încă din timpuri străvechi. El nu este, însă, întâlnit, numai în zonele locuite de români, ci în întreg spaţiul balcanic, având acelaşi rol simbolic de alungare a iernii şi de întâmpinare a primăverii.

martisor traditie romana

Posted by conu marius on

Matronalia, în antichitate, după vechiul calendar roman, se celebra la 1 Martie, care era prima zi de primăvară şi prima zi a Anului Nou – o sărbătoare a “matroanelor”, adică a soţiilor cetăţenilor romani şi a mamelor (mater familias), denumire dată, în semn de respect, femeilor căsătorite din aristocraţia romană (conotaţia ironică a cuvântului “matroană” intervenind târziu, în epoca modernă). Sărbătoarea era dedicată, de asemenea, Romei, primăverii si copiilor.
La sărbătoarea Matronalia (sau Matronaliile) participa şi zeul Marte, în semn de recunoaştere a reconcilierii dintre romani şi sabini, după legendarul eveniment al “Răpirii sabinelor”, despre care izvoarele latine spun că ar fi avut loc în timpul domniei lui Romulus. După întemeierea Romei şi popularea cetăţii cu bărbaţi, romanii – afirmă legendele – ar fi invitat la sărbătoarea “Consualia” poporul sabinilor, răpindu-le pe femeile nemăritate, ceea ce a condus la un lung război între cele două popoare, încheiat printr-un acord prin care se recunoştea sabinilor cetăţenia romană, iar suzeranul lor, Titus Tatius, a fost acceptat la conducerea Romei.
În acelaşi timp, chiar denumirea lunii martie vine de la Zeul roman Mars (Marte), zeu al războiului, dar şi al renaşterii naturii, protector al muncilor agricole şi al recoltelor, fondator şi ocrotitor al Romei, tatăl gemenilor Romulus şi Remus, rezultati din căsătoria cu vestala Rhea Silvia, preoteasă a zeiţei focului domestic, Vesta
La romani, 1 martie, când se celebra Matronalia, însemna şi aniversarea inaugurării templului lui Junon (Iunona, de la latinescul “iuventus” – “tinereţe”), cea mai importantă zeitate feminină, regină a zeilor, protectoarea căsătoriilor şi a fecundităţii. Era numită şi “Lucina” (“cea care aduce nou-născutul la lumină”), pentru că ajuta femeile la naşteri. De asemenea, Iunona patrona fiecare primă zi a fiecărei luni (calende), deci şi prima zi din martie.
Cu prilejul sărbătorii Matronalia, Iunona era onorată cu flori aduse la templul construit pe una dintre cele şapte coline ale Romei. Femeile romane primeau, în această zi, cadouri şi bani de la soţii lor, apoi se îndreptau spre templul Iunonei, împodobite cu coroniţe de flori, pe care le depuneau la templu. Soţii, la rândul lor, se rugau pentru sănătatea şi fericirea nevestelor, iar acestea serveau masa sclavelor, aşa cum si bărbaţii îşi serveau sclavii la sărbătoarea Saturnaliilor (în decembrie, la începutul festivităţilor dedicate zeului Saturn).
Matronalia se mai numea şi “Kalendae feminarum” (Calendele femeilor), adică ceea ce numim astăzi “Ziua femeii”. Interesant este faptul că, în antichitatea latină, in luna martie, pe lângă Matronalia, se mai celebrau alte două zeităţi feminine – Vesta, zeiţă a familiei, a căminului, şi Anna Perenna (“Marea Mamă”, zeiţă a timpului), sărbătorită la 15 martie, împreună cu Jupiter (Jupiter Optimus Maximus), zeul suprem.
Aşadar, faptul că prima lună a primăverii, începând chiar cu 1 martie, este dedicată femeii nu este o invenţie a timpurilor moderne, ci se circumscrie unui arhetip al feminităţii, pe care subconştientul colectiv l-a conservat, chiar dacă, astăzi, cei mai mulţi ignoră aceste rădăcini arhaice ale sărbătorilor şi chiar dacă ziua de 8 Martie, de exemplu, este o sărbătoare laică, declarată ca “Ziua Femeii”, la iniţiativa unei jurnaliste, militantă socialistă, Clara Zetkin, în lupta pentru emanciparea femeilor.
….
Calendarul roman timpuriu desemna ziua de 1 martie (Martius, lună numită după zeul roman Marte) ca fiind începutul Anului Nou. Calendarul avea 10 luni, începând cu luna martie. Calendarul din acea perioadă se baza pe sezon, iar luna martie era începutul sezonul de plantare. Prin urmare, a fost aleasă drept prima lună a anului.
Faptul că noul an începea odată cu luna martie se reflectă încă în unele dintre denumirile lunilor. Septembrie până în decembrie, lunile noastre de la a noua la a douăsprezecea, au fost poziționate inițial ca fiind lunile a șaptea până la a zecea (septem înseamnă „șapte” în latină, octo este „opt”, novem este „nouă”, iar decem este „zece”).
Prima dată când Noul An a fost sărbătorit în data de 1 ianuarie a fost la Roma, în anul 153 î.Hr. De fapt, luna ianuarie nici măcar nu a existat până în jurul anului 700 î.Hr., când cel de-al doilea rege al Romei, Numa Pontilius, a adăugat în calendar lunile ianuarie și februarie.
Noul an a fost mutat din martie în ianuarie deoarece acesta era începutul anului civil, luna în care cei doi consuli romani nou aleși – cei mai înalți oficiali ai republicii romane – își începeau mandatul de un an. Dar această dată a anului nou nu a fost întotdeauna respectată cu strictețe și pe scară largă, iar noul an era încă sărbătorit uneori în data de 1 martie. În anul 46 î.Hr. Iulius Caesar a introdus un nou calendar, care se baza pe mișcările soarelui. Acesta a reprezentat o mare îmbunătățire față de vechiul calendar roman, care era un sistem lunar ce devenise extrem de imprecis de-a lungul anilor. A fost proiectat de către Sosigenes din Alexandria, un astronom și matematician care a propus un calendar de 365 de zile cu un an bisect la fiecare patru ani.
…..