Aștept un nou
Răsărit, un nou înțeles al
Lumii. Poți auzi tu și
Altceva decât
Deconcertantele emisii
TV?
Aștept un nou răsărit,
O fabuloasă lume va
Izbucni din arterele
Secrete ale lumii și voi
Iubi pentru un
Zâmbet, din nou
Fabulosul răsărit, cu
Pescăruși.
Ne vom întâlni
Fără a ne
Atinge…
Vom săruta depărtările
Ce suntem…
Vom visa…
Vom râde…
În afara ființei
Automate
Ale acestei lumi.
Miroşi aspru
A moarte
Îţi spui…
Mai înainte de a sări
Indecent
Şi gol
Către blândul
Şi îndepărtatul
Trotuar de beton
În care se reflectă
Chipul iubitei.
Mirosea a dulce
Și a piersică moale
Chipul ei…
Zăceam singur
În grădina cu lei
Însoțit
De orbitoare idei.
Îţi aminteşti cum ai început să mori?
În clipa! Exact în clipa în care iubita
Ți-a zâmbit, crud de deasupra ceştii de
Cafea, a recunoaştere în dimineaţa
Aceea violentă a ultimului chef.
Cum ai mai început atunci să mori,
Singur, în
Chiar dimineaţa aceea mirosind
Uscat
Precum un soare bătrân si întunecat.
Atunci! Numai atunci, ai învăţat să bei
Erzaţul amar si negru al uitării de sine din
Mâinile rapace si totuşi calde, ascuţite
Şi totuşi blânde ale iubitei.
Aștept un nou
Răsărit, un nou înțeles al
Lumii. Poți auzi tu și
Altceva decât
Deconcertantele emisii
TV?
Aștept un nou răsărit,
O fabuloasă lume va
Izbucni din arterele
Secrete ale lumii și voi
Iubi pentru un
Zâmbet, din nou
Fabulosul răsărit, cu
Pescăruși…
Nelămurit
Și mereu alergând
Ideea de libertate
Între suparafața vie de
Tăcuți pești
Și zborul planat
Moale
Al fabuloșilor cocori
Mă caut
Înfiorat de-o primăvară a
Sentimentelor.
Carnavalul a început
Munţi maiestuoşi plutesc
La marginea privirii
Şi ploile îmi spală chipul…
/
Ah, tu stea canopus
Atâtea umbre rostind
Sub fruntea ei de mărgean,
Ah, tu fluviu de oase
Plutindu-mi indecent restul ăsta
De inimă goală…
/
Unde este ea să îmi umple fiinţa
De vise
Şi mâinile cu pielea ei de alabastru şi cleştar,
Cel mai fin şi translucid din lume
Şi mările nordului
Şi oceane ale înţelepciunii
În privirea ei gravidă de câtă
Dragoste se poate cuprinde în lumea aceasta…
/
Închide-ţi ochii.
Înţelege-mă
Sunt viu
Şi respiraţia mea cuprinde
În sine
Toate ploile cărora le-am fost martor,
În privirea mea
Totul este mai blând
Şi buzele mele rostesc
Dulceaţa roşie, transparentă a macilor visării
În luna lui mai…
De câte ori te ţin de mână
Oraşul ăsta de sârmă ghimpată
Şi beton uscat se îndepărtează constant
Pentru miracolul verde, foşnitor
Şi umed al pădurii…
Îţi oferi singură cătuşe
În chiar momentul în care vrei să te eliberezi
Orice exprimare de orice natură
Nu este altceva decât renunţarea grăbită
La libertate.
Nicotina, de Conu Marius