Arhive pe categorii: cinism corporatist

Marte, Luna și marele exod al aristocrației tehnologice din realitate

Posted by conu marius on

Există ceva suspect de aristocratic în obsesia miliardarilor pentru spațiu. Aproape că îi vezi mental pe noii magnați tehnologici privind planeta exact cum priveau nobilii medievali orașele ciumate de la ferestrele castelelor: cu un amestec de dezgust și oportunitate.
Marte nu este doar proiect tehnologic.
Marte este metaforă psihologică.
Este visul evadării din consecințe.
Fiindcă adevărul brutal este că planeta aceasta începe să arate ca factura morală a ultimelor decenii de capitalism accelerat. Orașe sufocate. Crize climatice. Depresie colectivă. Alienare digitală. Economii construite pe datorie și atenție fragmentată.
Și atunci apare marele discurs cosmic:
„Vom coloniza alte lumi.”
Ce extraordinară specie.
Distruge apartamentul și începe să vorbească despre cumpărarea unui castel pe Lună.
Toată retorica aceasta despre „destinul multiplanetar al umanității” are uneori aerul unui TED Talk ținut pe Titanic despre designul viitorului vapor, în timp ce orchestra deja cântă mai tare ca să acopere zgomotul apei.
Și totuși, milioane de oameni privesc fascinați.
De ce?
Pentru că spațiul cosmic funcționează perfect ca narcotic simbolic. Oferă exact ce lipsește prezentului: grandiozitate. Viața modernă este birocratică, repetitivă și fluorescentă. Oamenii trăiesc între notificări, chirii și epuizare nervoasă. Așa că ideea unei colonii pe Marte devine echivalentul psihologic al unei epopei.
Nu contează că logistic pare absurd.
Nu contează că infrastructura necesară ar depăși orice precedent istoric.
Nu contează că oamenii încă nu pot administra coerent nici măcar traficul din București sau apa din Flint.
Important este sentimentul.
Sentimentul că aparținem unei specii grandioase.
Aici propaganda tehnologică devine aproape cinematografică. Lansările de rachete sunt filmate ca ritualuri religioase moderne. Muzică epică. Slow motion. Oameni care aplaudă în centre de control luminate albastru. Totul pare construit să inducă senzația unei transcendențe colective.
Și poate chiar asta se vinde:
nu tehnologie,
ci sens.
Musk a înțeles ceva ce politicienii contemporani au uitat complet. Oamenii suportă mai ușor greutățile dacă li se oferă mitologie. Imperiile au avut mereu nevoie de povești cosmice despre viitorul lor.
Roma avea eternitatea.
America avea frontiera.
Silicon Valley are Marte.
Doar că aici apare ironia magnifică: elitele tehnologice visează să colonizeze alte planete în timp ce societățile de pe Pământ devin tot mai greu de locuit pentru oamenii obișnuiți.
Și cât de perfect simbolic este că aceeași clasă care promite viitorul cosmic produce simultan infrastructuri sociale din ce în ce mai fragile. Aproape că vezi întreaga civilizație ca pe un mall uriaș în flăcări peste care cineva proiectează holograme cu baze lunare.
În fundal, anxietate.
În față, animații 3D cu habitat marțian.
Poate de aceea discursul acesta prinde atât de bine: fiindcă funcționează exact ca divertismentul apocaliptic. Oamenii nu cumpără doar acțiuni SpaceX. Cumpără participare emoțională la o mitologie futuristă.
Și toate mitologiile mari au nevoie de eroi.
Așa apare miliardarul-vizionar:
omul care promite că va salva specia,
în timp ce specia încă se ceartă online despre vaccinuri, identitate și teorii conspiraționiste generate de algoritmi care vând reclame la saltele ergonomice.
Civilizația contemporană are ceva profund suprarealist. Tehnologia avansează cu viteza unei explozii, iar maturitatea psihologică a societății înaintează ca un cărucior defect împins prin noroi birocratic.
Avem rachete reutilizabile și oameni incapabili să stea zece minute fără dopamine digitale.
Avem AI generativ și copii care învață emoțiile de pe TikTok.
Avem sateliți globali și comunități locale care nu mai au încredere unele în altele.
Poate adevărata problemă nu este dacă vom ajunge pe Marte.
Poate întrebarea reală este dacă, odată ajunși acolo, vom duce cu noi exact aceeași specie psihologică incapabilă să trăiască decent nici măcar pe planeta care i-a dat naștere.
Și atunci cosmosul nu va deveni frontieră a evoluției umane.
Va deveni doar decor nou pentru aceleași nevroze vechi.

AI-ul ca nouă religie corporatistă și apariția preotului algoritmic

Posted by conu marius on

La început a fost managerul. După aceea consultantul. Apoi influencerul motivațional cu dinți de ceramică și privire de rechin sedat chimic. Iar acum, în apogeul splendidei noastre civilizații fluorescente, a venit profetul algoritmic.
Inteligența Artificială.
Două cuvinte care produc astăzi aceeași reacție pe care o produceau odinioară moaștele: fascinație, teamă și speranța că poate scapă cineva de realitate.
Există o frumusețe grotescă în felul în care omenirea vorbește despre AI. Aproape nimeni nu mai discută concret despre software, infrastructură, consum energetic sau limite matematice. Totul a devenit mistică. AI-ul este prezentat ca un fel de entitate metafizică aflată în pragul unei revelații cosmice.
Apostolii tehnologiei îi descriu venirea exact cum descriau predicatorii medievali apocalipsa:
„totul se va schimba”.
„nimic nu va mai fi la fel”.
„vechile profesii vor dispărea”.
„noua eră începe acum”.
Doar că în loc de îngeri avem servere răcite industrial.
În loc de tămâie avem aer condiționat de datacenter.
În loc de icoane avem keynote-uri TED.
Și ce extraordinară farsă semantică ni se servește zilnic. Programul „gândește”. Algoritmul „înțelege”. Mașina „creează”. Omul contemporan antropomorfizează software-ul exact cum strămoșii lui antropomorfizau tunetul și eclipsele.
Civilizația ultra-rațională a reinventat animismul în variantă digitală.
Iar Silicon Valley a înțeles perfect foamea spirituală a unei societăți golite de sens. Oamenii nu mai cred în Dumnezeu, în comunitate sau în viitorul politic. Așa că au început să creadă în tehnologie ca într-o divinitate procedurală.
AI-ul va salva medicina.
AI-ul va salva educația.
AI-ul va salva economia.
AI-ul va salva creativitatea.
AI-ul va salva clima.
AI-ul va salva omenirea de ea însăși.
Magnific.
Omul creează o unealtă și apoi începe să o descrie ca pe un Mesia statistic.
Și aici apare miezul absurdului contemporan: aceeași clasă corporatistă care decenii întregi a tăiat costuri, salarii, personal și siguranță socială vine acum să spună că problema este omul prea lent, prea emoțional, prea imperfect.
Ce convenabil.
După ce au construit economii bazate pe burnout, alienare și competiție patologică, descoperă brusc că oamenii sunt obosiți și ineficienți. Extraordinară revelație. E ca și cum ai ține pe cineva treaz șase zile și apoi ai concluziona filozofic că biologia umană este depășită.
AI-ul devine astfel instrumentul perfect pentru cea mai veche obsesie a puterii: eliminarea imprevizibilului uman.
Omul cere salariu.
Omul îmbătrânește.
Omul se îmbolnăvește.
Omul are anxietăți.
Omul divorțează.
Omul plânge.
Omul obosește.
Omul are demnitate.
Serverul doar consumă curent și tace.
Iar capitalismul târziu adoră tăcerea eficientă.
De aceea limbajul din jurul AI-ului este atât de rece și liturgic în același timp. „Automatizare”. „Optimizare”. „Reducere de costuri”. Expresii elegante pentru ideea că omul trebuie comprimat până devine accesoriu periferic al infrastructurii digitale.
Și totuși, ceva fascinant se întâmplă pe fundal: exact când corporațiile încearcă să transforme omul într-un element secundar, consumatorii continuă să caute disperat prezență umană autentică.
Oamenii merg la concerte.
Oamenii caută iubire.
Oamenii plătesc terapeuți.
Oamenii vor conversații reale.
Oamenii încă suspină după sens.
Fiindcă există un adevăr biologic pe care niciun algoritm nu îl poate cosmetiza: conștiința umană nu funcționează exclusiv utilitar. Omul nu trăiește doar pentru eficiență. Dacă ar fi așa, poezia ar fi dispărut prima.
Dar poezia încă există.
Și asta este teribil de incomod pentru ideologia tehnocratică.

Sindromul Kessler și civilizația care își umple orbita cu propriul gunoi metafizic

Posted by conu marius on

Există ceva aproape poetic în ideea sindromului Kessler. Omenirea lansează atât de multe obiecte în jurul planetei încât, la un moment dat, resturile încep să se lovească între ele într-o reacție în lanț, transformând orbita într-un câmp de gunoi imposibil de traversat.
Adică exact ce facem deja cultural, informațional și spiritual aici jos.
Internetul e deja un sindrom Kessler psihologic.
Milioane de fragmente cognitive se ciocnesc permanent:
conspirații,
propagandă,
reels-uri motivaționale,
AI generativ,
fake news,
pseudoștiință,
marketing spiritual,
doomscrolling,
podcasturi cu milionari care explică succesul din piscine suspendate.
Totul plutește în jurul conștiinței colective ca niște resturi orbitale care se lovesc unele de altele și produc și mai multe resturi.
Civilizația contemporană nu mai produce claritate. Produce debris.
Iar SpaceX devine simbolul perfect al acestei epoci:
o companie care lansează mii de sateliți pentru a conecta o lume care pare din ce în ce mai incapabilă să comunice lucid cu ea însăși.
Magnific paradox.
Avem internet global instant și oameni care cred simultan că Pământul e plat, că reptilienii controlează băncile și că un influencer crypto le poate explica adevărul suprem dintre două reclame la suplimente pentru testosteron.
Asta este adevărata infrastructură globală construită de tehnologie:
nu doar rețele de date,
ci rețele de halucinație colectivă.
Și cât de extraordinar arată omul contemporan în această lumină:
o creatură care trimite sateliți în orbită în timp ce își distruge capacitatea de atenție cu videoclipuri de șapte secunde.
Civilizația noastră seamănă cu un magician care a învățat să invoce fulgere înainte să înțeleagă focul.
Iar ideea că vom rezolva toate astea mutând serverele în cosmos are frumusețea decadentă a unui aristocrat care pulverizează parfum peste un oraș în putrefacție și declară problema rezolvată.
Poate că adevărata colonizare cosmică nici măcar nu va fi fizică.
Poate că ea s-a întâmplat deja.
Corporatismul, algoritmii și economia atenției au colonizat imaginarul uman mai eficient decât ar putea coloniza vreodată Marte.
Omul modern trăiește deja într-o stație orbitală psihologică:
deconectat de natură,
deconectat de corp,
deconectat de tăcere,
alimentat artificial cu lumină albastră, stimulare continuă și promisiuni tehnologice despre un viitor care vine mereu, dar nu ajunge niciodată.
Și poate cea mai mare ironie este că exact când specia noastră vorbește mai grandios despre cucerirea universului, pare tot mai incapabilă să suporte simplul fapt de a sta singură într-o cameră fără ecran.
Extraordinară specie cosmică.

Image ref 149262432. Copyright Shutterstock No reproduction without permission. See http://www.shutterstock.com/license for more information.

Capitalismul ca science-fiction financiar și planeta administrată de prezentări PowerPoint

Posted by conu marius on

Există ceva profund obscen în felul în care economia modernă vorbește despre viitor. Totul sună ca un trailer de film SF narat de o voce calmă peste imagini cu drone și copii care aleargă prin câmpuri perfect luminate.
„Sustenabilitate.”
„Disrupție.”
„Scalabilitate.”
„Optimizare.”
„Sinergie.”
Limbajul corporatist seamănă cu un ritual ocult inventat de oameni care au omorât realitatea și acum încearcă să-i ascundă cadavrul sub infografice colorate.
Iar SpaceX reprezintă apogeul acestei estetici: compania care nu mai trebuie să demonstreze că produce profit suficient. Trebuie doar să întrețină permanent halucinația grandorii.
Aici capitalismul devine literatură fantasy pentru investitori.
Acțiunile nu mai reflectă prezentul unei firme. Reflectă intensitatea colectivă a credinței în poveste. Suntem într-un punct atât de delirant încât evaluările bursiere seamănă mai mult cu sesiuni de tarot decât cu matematică economică.
Și extraordinar de poetic este faptul că aceeași civilizație care râde superior de astrologie ia decizii financiare pe baza unor promisiuni despre baze lunare și servere orbitale.
Diferența dintre horoscop și unele pitch-uri din Silicon Valley începe să fie pur estetică.
Astrologul spune:
„Veți întâlni o mare oportunitate cosmică.”
Fondatorul tech spune:
„AI-ul va revoluționa paradigma infrastructurii extraterestre.”
Ambele propoziții produc aceeași reacție chimică în creierul investitorului: dopamină.
Și cât de magnifică este această economie construită pe viitor ipotecat. Sistemul actual nu mai produce bogăție într-un sens organic. Produce evaluări speculative alimentate cu promisiuni recursive.
Practic, capitalismul târziu seamănă cu un casino administrat de poeți paranoici și matematicieni cocați.
Iar omul obișnuit intră fără să vrea în mecanism prin pensii private, ETF-uri și fonduri automate. Devine participant involuntar la un ritual financiar pe care nici măcar nu îl înțelege complet.
Extraordinară formă de democrație economică:
nu alegi compania, compania te alege pe tine.
Și exact aici apare dimensiunea aproape metafizică a problemei. Oamenii nu mai controlează economia. Economia a devenit un ecosistem autonom care își produce propriile zeități, propriile profeții și propriii demoni.
Musk este doar expresia cea mai fotogenică a fenomenului.
Sub el există o infrastructură gigantică de bănci, fonduri, algoritmi, PR, influenceri financiari și canale media care transformă speculația în atmosferă culturală.
Iar presa economică modernă seamănă tot mai mult cu televiziunile ezoterice de la două noaptea. Oameni agitați interpretează semne, grafice și vibrații de piață ca niște preoți care citesc intestinele unui taur sacrificat.
„Sentiment bullish.”
„Momentum pozitiv.”
„Rezistență psihologică.”
Aproape erotic limbajul.
Și totul se petrece într-o lume care începe să semene suspect de mult cu decorul unui film cyberpunk low-budget: chirii imposibile, orașe sufocate, muncă digitalizată, identități fragmentate și miliardari care vor să fugă în spațiu înainte să observe cineva că au transformat planeta într-un open-space anxios.
Poate asta e de fapt marea metaforă a colonizării lui Marte:
nu explorarea cosmosului,
ci evadarea simbolică din responsabilitatea față de Pământ.

Image ref 149262432. Copyright Shutterstock No reproduction without permission. See http://www.shutterstock.com/license for more information.

Elon Musk, Nostradamusul cu flamethrower și cultul profetului corporatist

Posted by conu marius on

Civilizația modernă a reușit performanța absolut spectaculoasă de a transforma miliardarul într-o specie de șaman digital. În trecut, profetul urca pe munte și cobora cu tablele legii. Astăzi intră pe Twitter la trei dimineața, postează un meme cu un câine criptomonedă și mută piața cu zeci de miliarde de dolari înainte de cafea.
Extraordinar progres spiritual.
Elon Musk nu mai funcționează de mult ca simplu antreprenor. Ar fi chiar nedrept să-l reducem la atât. Omul a devenit o combinație între influencer cosmic, guru motivațional pentru băieți divorțați emoțional și avatar capitalist al ideii că promisiunea contează mai mult decât realitatea.
Și aici apare una dintre cele mai frumoase malformații culturale ale epocii noastre: profetul modern nu mai este judecat după ce se împlinește, ci după cât de spectaculos sună predicția.
Marte în 2024.
Hyperloop.
Robotaxiuri.
Orașe autonome.
Colonii lunare.
Creier conectat la cloud.
Datacentere orbitale.
Fabrici pe Lună.
Dacă un scriitor SF ar publica toate astea într-o singură carte, editorul l-ar întreba dacă n-a băut accidental antigel. Dar când un miliardar le spune pe scenă, sub lumini albastre și aplauze corporatiste, ele devin „roadmap de inovație”.
Silicon Valley a inventat o formă nouă de adevăr:
adevărul pitch-uit.
Adică ideea nu trebuie să fie reală. Trebuie să fie investibilă.
Și nimeni nu mai cere rezultate concrete. Important este fluxul continuu de viitor. Omenirea consumă posibilități exact cum consumă seriale. Dacă se termină un sezon și nu s-a întâmplat nimic, apare alt trailer.
Musk este perfect pentru această epocă deoarece înțelege intuitiv psihologia colectivă a unei societăți obosite. Oamenii nu mai suportă prezentul. Prezentul e scump, deprimant și birocratic. Așa că le vinzi viitor.
Le vinzi Marte.
Le vinzi transcendență.
Le vinzi senzația că participă la ceva gigantic și istoric, chiar dacă în realitate stau în trening și urmăresc livestream-uri despre colonizarea spațiului în timp ce mănâncă noodles instant.
Asta este marea magie a capitalismului digital: produce epopee fără materie.
Și cât de frumos funcționează mecanismul psihologic. Dacă proiectul eșuează, publicul nu spune „a fost imposibil”. Publicul spune „era prea devreme”. Profetul nu greșește niciodată. Timpul greșește.
Religiile clasice aveau Judecata de Apoi mutată într-un viitor imposibil de verificat. Tech-religia face același lucru cu Marte.
Întotdeauna peste zece ani.
Mereu suficient de aproape cât să excite imaginația și suficient de departe cât să nu poată fi verificată promisiunea.
Iar masele adoră asta.
Fiindcă omul contemporan nu mai caută adevăr. Caută atmosferă. Caută senzația aceea electrică produsă de ideea că „urmează ceva uriaș”.
Și poate aici e cea mai mare ironie cosmică: într-o epocă ce se pretinde ultra-rațională, ultra-științifică și ultra-logică, oamenii cred în miliardari exact cum credeau strămoșii lor în profeți care citeau semnele în organele animalelor sacrificate.
Doar că acum semnele sunt grafice bursiere.
Și organele sacrificate sunt fondurile de pensii

turismul lipsit de respect sau țepele lacome ale turismului romanesc

Posted by conu marius on

Booking.com s-a transformat în cel mai mare curator de artă abstractă existențială, unde o pictură naivă cu o căprioară într-un peisaj alpin (image_0.png) devine o metaforă brutală pentru turistul gata să fie vânturat financiar într-o rezervație naturală de vis. Am descoperit esența minimalismului românesc transpus în arhitectură trunchiată, un templu dedicat zeului plăcilor OSB, materiale care îți confirmă vizual, prin textura lor fragmentată (image_1.png), starea deplorabilă a spiritului antreprenorial local. Pentru aproximativ 100 de euro pe noapte, preț la care în Turcia sau Grecia primești și un pic de respect si ceva cu „inclusive”, aici ești invitat să devii o piesă de mobilier într-o construcție care pune la îndoială însăși ontologia spațiului de cazare, o adevărată „Dilemă Veche” a turismului autohton: este asta o cabană sau un depozit de materiale neterminat?
​Iadul este, evident, la mansardă, accesibil printr-o structură pe care doar o minte cinică o poate numi „scară tip chepeng”. Această glumă arhitecturală, îngustă, fragilă ca o pseudoconspirație guvernamentală și zgomotoasă precum un talk-show TV, este o invitație directă la traumatism; aluneci sau se prăbușește sub tine, ambele variante fiind parte din experiența imersivă. Ajunși sus, descoperim o ontologie a lipsei de intimitate în camere tip „pat” (image_2.png), unde, pentru a accesa singura toaletă minusculă de la parter—un fel de sacristie a mizeriei—trebuie să treci dintr-o cameră în alta, trezind ritualic toți locatarii, un act social forțat, un fel de mistică modernă a insomniei colective. Materialele de construcție sunt atât de proaste încât pereții din plăci aglomerate netencuite (image_3.png, image_4.png, image_5.png) nu doar că au urechi, ci transmit și vibrațiile existențiale ale vecinilor; auzi totul, de la respirația grea a celui de alături până la șoaptele lui metafizice despre „de ce am plătit 100 de euro pe asta?”.
​Dar cireașa de pe tortul absurdului este administratorul, un Big Brother mic-burghez, care te filmează continuu, sfidând cu un cinism cosmic orice normă GDPR, o supraveghere totală care ar face invidioase serviciile secrete. Această monitorizare nu este pentru siguranța ta, ci pentru eficacitatea manipulării financiare. Platformele de social media și canalele de media ne vând mitul închirierii „întregii cabane”, un adevăr trunchiat, dar la fața locului afli, dintr-o scurtă sentință administrativă, că dacă sunteți mai mult de doi oameni, prețul crește fulgerător. Totul se plătește separat, inclusiv singura supapă de salvare—ciubărul—un element pozitiv captiv într-o ecuație economică imorală. Aceasta este esența „miturilor pseudoconspirationiste” moderne: conspirația administratorului de a-ți stoarce portofelul prin facturi ascunse. Curtea este o palmă de pământ unde parcarea este un act de bravură; mașina trebuie forțată pe o alee cât lățimea ei, supraînălțată cu borduri imense și pavaj instabil, o probă de calificare ontologică pentru șoferi. Și fiindcă estetica absurdului nu are limite, accesul la râul învecinat este complet neîngrădit, transformând frumoasa rezervatie naturală într-un pericol iminent pentru orice copil mic, o nepăsare care ridică întrebări severe despre etica construcției. Deși locația este bună, ea ascunde o întrebare dură: în ce regim este făcută această construcție, într-o zonă protejată, folosind aceste materiale improprii? Verdictul ju este clar: o inselaciune ornată cu o mistică modernă a naturii, un act imoral care vinde o precaritate periculoasă la preț de lux, o ingratitudine profundă față de peisajul care o găzduiește, o poezie a decăderii, o analiză lucidă a modului în care turismul românesc poate deveni o beștelire continuă a demnității plătitorului.
Nicio reprezentare grafică nu poate surprinde cu adevărat grotescul ontologic al turismului de cumetrie, un fenomen ale cărui rădăcini se înfig adânc în filozofia câștigului facil, neimpozitat și lipsit de cea mai elementară etică profesionale. Privești imaginile care arată realitatea goală a spațiului (image_1.png, image_3.png, image_4.png) și înțelegi rapid că acele cabluri electrice lăsate la vedere, atârnate ostentativ peste plăcile de OSB precum niște vene de plastic pe un schelet ieftin, nu sunt doar o eroare de execuție sau o gravă improvizație ce sfidează normele elementare de siguranță contra incendiilor. Ele reprezintă monograma vizibilă a lăcomiei, o rețea de cabluri aparente ce oglindește fidel infrastructura mintală a „antreprenorului” român din turism: minim de investiție, maxim de vizibilitate pe algoritmii de rezervare, zero responsabilitate față de viața sau confortul plătitorului.
​Această estetică a bricolajului periculos se vinde, cu un cinism dezarmant, la prețul exorbitant de 100 de euro pe noapte, o cifră care devine o veritabilă insultă la adresa bunului-simț când este pusă în balanță cu oferta reală de pe piețele internaționale. În timp ce la aceiași bani o industrie turistică matură din Turcia sau Grecia oferă servicii integrate, respect, demnitate și o infrastructură gândită pentru om, turismul românesc din zona de rezervație practică un jaf de catifea sub privirea îngăduitoare a statului. Prețul nu reflectă valoarea adăugată, ci nivelul de foame financiară al patronatului improvizat. Este manifestarea pură a unei politici economice de pradă, unde lipsa de reglementare, controalele mimează strictețea doar pentru a încasa șpaga de rigoare, iar cumpărătorul de iluzii este lăsat să navigheze singur printr-o capcană de lemn aglomerat, cabluri tensionate și scări-chepeng concepute parcă pentru echilibristică de risc suprem.
​Disprețul față de client nu mai este aici un accident de parcurs, o scăpare de personal sau o simplă stângăcie de ospitalitate, ci devine însăși materia primă a afacerii. De la momentul în care ești obligat să plătești separat pentru singurul element respirabil al locației — ciubărul —, trecând prin surpriza taxării suplimentare dacă depășești doi adulți în ciuda promisiunii explicite de „cabană întreagă”, și până la voyeurismul administrativ care te filmează ilegal la fiecare pas, mecanismul este identic. Este reflexul unei clase politice și economice care a învățat că cetățeanul este doar o resursă de stors, o victimă captivă a propriei dorințe de relaxare. Turismul autohton se hrănește din această filozofie a păcălelii naționale, unde fraierul plătește avansul, află regulile nescrise abia la fața locului și este privat de intimitate, siguranță și confort sub pretextul unui stil „rustic” care ascunde, în fapt, o mizerie structurală.
​Întrebarea care planează grea peste această construcție improvizată în buza unei arii protejate nu mai este doar despre etica unui găzdar hapsân, ci despre complicitatea unui sistem întreg care permite ridicarea unor asemenea amenințări de lemn în inima naturii. Într-o societate în care instituțiile de control închid ochii la construcțiile haotice, la pericolele evidente pentru copii, la lipsa autorizațiilor reale și la nerespectarea drepturilor fundamentale ale consumatorului, turismul devine oglinda fidelă a statului eșuat: scump, periculos, improvizat pe genunchi și dominat de o lăcomie care nu oferă nimic în schimb decât un cablu electric atârnat periculos deasupra unui pat îngust.

Datacenter-ele cosmice și delirul tehnologic ca estetică a sfârșitului

Posted by conu marius on

Există un moment în istoria oricărei civilizații când delirul începe să poarte costum elegant și să vorbească fluent despre „scalabilitate”.
Noi trăim exact acel moment.
Ideea datacenter-elor în spațiu este atât de magnific absurdă încât pare scrisă de un scenarist cyberpunk beat cu ketamină și optimism neoliberal. Și totuși oamenii o discută serios, în studiouri luminate steril, cu experți care dau aprobator din cap ca niște preoți ai unei religii unde serverul a înlocuit altarul.
„Vom muta infrastructura AI în cosmos.”
Ce propoziție splendidă.
Ce poezie involuntară a unei specii care și-a distrus planeta și încearcă acum să exporte consumul energetic în vidul cosmic exact cum un alcoolic mută sticlele goale din sufragerie în balcon ca să simtă că a rezolvat problema.
Tehnologia contemporană produce tot mai des această estetică a imposibilului prezentat ca inevitabil. Iar publicul, epuizat psihic și bombardat mediatic, acceptă aproape orice dacă este ambalat în CGI și terminologie pseudo-științifică.
Aici apare noua pseudo-mistică digitală.
În Evul Mediu oamenii credeau în relicve care vindecă boli. Astăzi cred în AI omnipotent, blockchain salvator, uploadarea conștiinței și colonii lunare construite în zece ani de o companie care încă își explodează prototipurile în atmosferă.
Același mecanism psihologic.
Aceeași foame de transcendență.
Alt decor.
Și cât de poetică este această civilizație care vorbește despre colonii pe Marte în timp ce milioane de oameni nu își permit apartamente pe Pământ.
Cumva, capitalismul târziu seamănă cu un mall construit pe marginea unui crater vulcanic. Muzica merge. Reclamele rulează. Influencerii dansează. Podeaua deja crapă sub picioare.
Dar priviți partea bună: în curând vom avea sateliți produși pe Lună și lansați cu railgun-uri.
Extraordinar.
Specia care încă nu poate gestiona corect traficul într-un oraș mediu visează infrastructură industrială extraterestră.
E aproape tandru în absurditatea lui.
Și poate cel mai fascinant lucru este că oamenii nu mai disting între science-fiction și plan de business. Totul s-a amestecat într-o supă culturală unde Marvel, Wall Street, TED Talks și propaganda corporatistă produc aceeași stare emoțională: excitație tehnologică fără contact cu materia.
Realitatea fizică a devenit aproape ofensatoare.
Gravitația însă rămâne ultimul critic lucid al civilizației noastre.
Iar fizica are prostul obicei să ignore marketingul.
De aceea există ceva aproape tragicomic în imaginea asta globală: miliardari care încearcă să vândă transcendență cosmică unei omeniri care încă își pierde nopțile în call-center-uri și diminețile în trafic.
Ca și cum am pune neoane pe Titanic și am numi asta progres disruptiv.

Image ref 149262432. Copyright Shutterstock No reproduction without permission. See http://www.shutterstock.com/license for more information.

Bursa ca ritual ocult și ETF-ul ca formă modernă de posesie colectivă

Posted by conu marius on

Există ceva profund comic și în același timp terifiant în ideea că milioane de oameni devin acționari indirecți la un conglomerat cosmic fără să știe exact când, cum și de ce. Nu pentru că au ales. Nu pentru că au studiat compania. Nu pentru că au analizat bilanțuri. Pur și simplu pentru că algoritmul unui ETF i-a absorbit ca pe niște planktoni financiari într-o balenă contabilă numită „piață”.
Capitalismul contemporan seamănă tot mai puțin cu imaginea romantică a antreprenorului și tot mai mult cu o magie neagră executată în PowerPoint.
În teorie, bursa este mecanismul elegant prin care capitalul susține inovația. În practică, de multe ori pare o ședință spiritistă unde oameni foarte bogați încearcă să invoce profituri viitoare din cadavrul realității prezente.
Iar ETF-urile sunt probabil cea mai poetică formă de alienare financiară inventată până acum. Oamenii nici măcar nu mai cumpără companii. Cumpără agregate abstracte de speranțe matematice. Cumpără coșuri de simboluri. Cumpără ceață organizată statistic.
Și ce minunat sună totul în limbaj corporatist:
„expunere pe piață”,
„diversificare pasivă”,
„vehicule investiționale”.
Ca și cum omul modern n-ar mai avea bani, muncă și anxietate, ci „expuneri”.
Sună aproape erotic financiar.
Adevărul e mai simplu și mai grotesc: sistemul a devenit atât de mare încât individul nu mai investește în piață. Piața investește în individ. Îl înfășoară. Îl digeră. Îl transformă în flux.
Și exact aici apare frumusețea absurdului SpaceX.
Fondurile de pensii. ETF-urile. Administratorii de active. Toată această mașinărie gigantică începe să pompeze bani într-o companie împinsă în indice cu viteza unui adolescent care sare gardul la festival fără bilet.
Magnific.
Capitalismul meritocratic s-a transformat într-un club VIP unde regulile se rescriu live pentru oamenii suficient de bogați încât să cumpere și stiloul cu care sunt semnate.
NASDAQ modifică regulile.
Wall Street aplaudă.
Retail investorii salivează.
Twitter produce propagandă în timp real.
xAI generează probabil texte motivaționale despre destinul cosmic al umanității.
Și totul este prezentat drept „inovație”.
Civilizația occidentală a ajuns în punctul în care manipularea devine cool dacă are interfață minimalistă și font modern.
Extraordinar.
În trecut exista propaganda de stat. Astăzi există storytelling de brand. Mult mai elegant. Mult mai eficient. Mult mai greu de detectat pentru creierul obosit al omului contemporan care consumă informație în reprize de 12 secunde între două reclame la suplimente cognitive și trei videoclipuri conspiraționiste despre civilizațiile reptiliene.
Și poate aici e cea mai mare ironie.
Conspiraționiștii caută Illuminati în piramide și simboluri masonice, în timp ce adevărata magie ocultă se întâmplă la vedere, în grafice bursiere și comunicate de presă.
Acolo se mută realitatea, puterea.
Acolo se mută viitorul.

Elon Musk și noua religie cosmică a capitalismului

Posted by conu marius on

La început a fost automobilul electric. Apoi tunelul. Apoi Marte. Apoi creierul conectat la cloud. Apoi maimuța cu cip în cap. Apoi robotul care urma să-ți care sacoșa și să-ți spele geamurile. Acum avem datacenter-ele cosmice și fabrica de sateliți pe Lună. În ritmul ăsta, până în 2035, Elon Musk o să anunțe probabil prima mănăstire blockchain pentru călugări cuantici și primul afterlife-as-a-service găzduit pe orbită joasă.
America corporatistă a produs ceva ce Evul Mediu nici măcar nu și-a permis să viseze: un profet cu acțiuni listate la bursă. Un Mesia cu stock options. Un guru al transcendenței tehnologice care vorbește despre colonizarea lui Marte exact cum vorbește un samsar despre Golf 4 diesel adus din Germania: „merge impecabil, boss, puțin praf pe aripă, în rest e țiplă”.
Iar mulțimile cred. Dumnezeule, cât cred.
Nu pentru că oamenii ar fi proști. Asta e explicația comodă și leneșă. Oamenii cred fiindcă trăim într-o epocă în care speranța a fost externalizată către marketing. În trecut aveai religie, comunitate, mitologie, vecini, familie, poezie, poate chiar revoluție. Astăzi ai keynote-uri cu LED-uri albastre și un miliardar care îți spune că peste douăzeci de ani vei bea cafea pe Marte, în timp ce chiria îți consumă 70% din salariu și dentistul a devenit obiectiv financiar pe termen lung.
Silicon Valley n-a ucis religia. A cumpărat-o, i-a făcut rebranding și i-a pus abonament lunar.
Musk vorbește despre spațiu exact cum vorbeau alchimiștii medievali despre piatra filozofală. Cu aceeași combinație magnifică de pseudoștiință, promisiune și spectacol mistic. Numai că alchimiștii măcar aveau decența să poarte robe. Ăștia poartă tricouri negre și dau interviuri în podcasturi unde oameni foarte bogați se prefac că sunt rebeli pentru că fumează trabucuri și spun „bro”.
Și ce extraordinară este noua magie corporatistă: dacă repeți suficient de des un delir tehnologic, Wall Street îl transformă în evaluare de trilioane.
Nu contează că Hyperloop-ul a murit precum un pește tropical uitat pe calorifer. Nu contează că robotaxiurile promise în 2019 există astăzi într-un număr comparabil cu unicornii sau cu politicienii modești. Nu contează că omul care promitea Marte pentru începutul anilor ’20 încă explodează prototipuri în Texas ca un adolescent bogat care a descoperit artificiile.
Important este ritualul.
Important este extazul colectiv.
Important este să existe suficientă lumină pe scenă cât să nu se vadă fisurile din decor.
Pentru că Musk nu mai vinde tehnologie. A depășit faza asta. El vinde sens metafizic pentru o civilizație epuizată spiritual. Omenirea occidentală nu mai știe de ce există, așa că se agață disperată de ideea că măcar vom deveni specie multiplanetară înainte să murim de burnout și anxietate financiară.
Marte a devenit noul Rai pentru ateii corporatiști.
Iar IPO-ul SpaceX seamănă suspect de mult cu vânzarea medievală de indulgențe. Doar că acum nu mai cumperi iertarea păcatelor. Cumperi participare la viitor. Cumperi senzația că faci parte din epopeea cosmică a omenirii, chiar dacă în realitate ești doar un pensionar canadian al cărui fond de pensii a fost obligat algoritmic să bage bani într-o companie evaluată la de aproape o sută de ori veniturile ei.
Extraordinară epocă.
În Evul Mediu oamenii cumpărau moaște. Astăzi cumpără hype.
Diferența tehnologică e uriașă. Structura psihologică e identică.
Și cât de fascinant funcționează mecanismul acesta al adevărului flexibil. Dacă un om obișnuit promite timp de cincisprezece ani lucruri care nu se întâmplă, devine mitomanul familiei. Dacă un miliardar face asta în fața camerelor și pune randări spectaculoase pe ecran, devine vizionar.
În fond, capitalismul târziu are nevoie permanentă de miracole. Sistemul actual nu mai poate produce suficientă speranță materială pentru mase, așa că produce halucinații futuriste. E mai ieftin.
Mai ales când piața bursieră a devenit un soi de astrologie financiară pentru oameni cu MBA.
Acolo nu mai contează prezentul. Contează profeția. Contează narațiunea. Contează vibrația cosmică a acțiunii. Contează dacă investitorii „cred în poveste”.
Și povestea lui Musk este perfectă pentru o civilizație care confundă tehnologia cu mântuirea.
Omul promite că ne duce pe Marte, în timp ce Pământul începe să semene cu o stație de autobuz după apocalipsă: chirii imposibile, orașe sufocate, generații depresive, algoritmi care decid realitatea, muncă alienantă și o clasă politică atât de mediocră încât pare generată automat de un AI cu resentimente.
Așa că publicul privește spre cer.
Exact cum făceau țăranii medievali în timpul ciumei.
Doar că acum steaua de pe boltă poartă logo.

Image ref 149262432. Copyright Shutterstock No reproduction without permission. See http://www.shutterstock.com/license for more information.

Războiul merdenelei

Posted by conu marius on

Sau despre momentul în care Bucureștiul a descoperit că gustul poate avea clasă socialăUneori o civilizație nu cade cu zgomot. Cade foietat.Nu se prăbușește printr-un război, printr-o revoluție sau prin falimentul unei instituții fundamentale. Se prăbușește într-o dimineață de august, între o merdenea cu brânză și un croasant cu unt, când cineva decide că patiseria de la colț reprezintă trecutul incult al omenirii, iar aluatul franțuzesc reprezintă viitorul luminat al speciei.Așa începe marele Război al Merdenelei, una dintre acele tragedii bucureștene care par inițial ridicole și sfârșesc prin a spune ceva teribil de serios despre noi.Într-un videoclip de promovare pentru La Mița Biciclista, Edmond Niculușcă s-a filmat în fața Patiseriei Amzei, cunoscută de generații prin merdenelele lui Nea Mihai, și a construit o mică teorie despre gust, margarină, unt și acea specie antropologică misterioasă care încă mai crede că cea mai bună patiserie din lume se află la colțul blocului. Clipul a fost perceput drept o ironie la adresa clienților patiseriei și a produs imediat reacții masive.Și aici începe partea cu adevărat frumoasă.Pentru că internetul, această gigantică mahala electronică în care fiecare cetățean primește zilnic dreptul constituțional de a fi expert în orice, a făcut ceea ce știe el mai bine: a transformat o reclamă într-un referendum despre demnitate.Je suis merdenea.Deodată, o patiserie devenea Bastilia, merdeneaua devenea steag, margarina devenea rezistență, iar croasantul cu unt începea să semene suspect de mult cu aristocrația care își parfumează cravata înainte să explice poporului că pâinea lui miroase a Evul Mediu.Și poate că tocmai aici se află miezul întregii povești.Nu în unt.Nu în margarină.Nici măcar în merdenea.Ci în obsesia contemporană de a transforma orice lucru banal într-un semn de superioritate.Am ajuns să nu mai mâncăm alimente. Le interpretăm.Nu mai bem cafea. Bem identitate.Nu mai alegem pâinea. Alegem statut.Nu mai cumpărăm haine. Cumpărăm apartenență.Nu mai citim cărți. Ne fotografiem cu ele.Nu mai mergem la restaurante. Ne confirmăm existența prin geolocație.Iar acum, aparent, nu mai mâncăm patiserie. Alegem între două metafizici ale aluatului.Pe de o parte, avem merdeneaua: provincială, unsuroasă, sinceră, aproape indecent de democratică. O mănâncă elevul, pensionarul, corporatistul, taximetristul, turistul, muncitorul și intelectualul care jură că n-a mai mâncat asemenea porcărie din 1998, dar își amintește perfect unde era patiseria.Pe cealaltă parte avem croasantul: elegant, fotogenic, franțuzesc, cu unt, cu textură, cu pedigree gastronomic și cu șanse infinit mai mari să ajungă pe Instagram decât în stomacul unui om care chiar îi este foame.Aici apare marea confuzie a epocii noastre: am început să confundăm calitatea cu discursul despre calitate.Dacă un produs este făcut cu unt, putem spune că este făcut cu unt. Foarte bine. Dacă este mai bun, îl mâncăm și ne bucurăm. Dacă merdeneaua este făcută cu margarină, putem discuta despre ingrediente. Perfect.Dar de aici până la transformarea consumatorului într-o „specie” există o distanță pe care numai marketingul contemporan o poate traversa cu eleganța unui elefant în vitrina unei cofetării.Patiseria Amzei funcționează de aproape patru decenii, iar familia care a dus mai departe afacerea a construit în timp o relație cu cartierul și cu generații de clienți. Merdenelele au devenit parte din geografia afectivă a locului.Asta este ceea ce publicitatea contemporană înțelege foarte greu: oamenii nu consumă doar produse. Consumă memorie.O merdenea poate fi, pentru cineva, gustul unei dimineți din copilărie.Poate fi pauza dintre două ore de liceu.Poate fi Bucureștiul de dinainte ca fiecare clădire să devină „concept”.Poate fi mirosul unei străzi pe care încă nu existau trei cafenele cu aceeași mobilă nordică, aceeași muzică discretă și același chelner care îți explică originea boabelor de cafea într-o engleză aproximativă.Într-o lume obsedată de autenticitate, autenticitatea devine paradoxal o marfă extrem de bine ambalată.Avem astăzi autenticitate artizanală, autenticitate organică, autenticitate urbană, autenticitate premium, autenticitate curatoriată. Până și sărăcia a devenit estetică. Până și uzura trebuie conservată cu o strategie de branding.Bucureștiul vechi este acum vândut la metru pătrat.Ruina este patrimoniu când intră în broșură.Mizeria devine „textură urbană”.O curte abandonată devine „hidden gem”.O clădire degradată devine „heritage experience”.Iar o merdenea devine, într-un anumit discurs, dovada că omul care o mănâncă n-a trecut încă examenul de civilizație.Aici Războiul Merdenelei încetează să mai fie despre patiserie și începe să fie despre mecanismele moderne ale clasificării umane.Societatea medievală avea ranguri.Societatea modernă pretinde că le-a desființat.Societatea contemporană le-a mutat în meniuri.Acum nu te mai întreabă nimeni direct cât câștigi.Te întreabă ce cafea bei.Ce pâine cumperi.Ce vin alegi.Unde pleci în weekend.Ce saltea ai.Ce apă minerală bei.Ce podcast asculți.Ce suplimente iei.Și, desigur, dacă ai descoperit untul.Această nouă aristocrație nu mai poartă peruci pudrate. Poartă haine minimaliste și folosește cuvinte precum curated, slow, craft, heritage, specialty și experience.Vechiul nobil avea blazon.Noul nobil are Instagram.Vechiul aristocrat avea genealogie.Noul aristocrat are sourdough.Vechiul aristocrat își apăra sângele albastru.Noul aristocrat își apără microbiomul.Și amândoi au aceeași convingere secretă: ceilalți sunt puțin mai jos.De aici și paralela fascinantă cu explozia pseudoștiințelor contemporane.Trăim într-o epocă în care orice afirmație poate deveni adevăr dacă este însoțită de trei cuvinte științifice, o fotografie cu o persoană în halat și o infografie pastelată.Detoxifierea „elimină toxine”.Cristalele „echilibrează energia”.Apa alcalină „recalibrează organismul”.Luna influențează metabolismul.Frecvențele vindecă.Un supliment „activează”.Un ingredient „inflamează”.Altul „detoxifică”.Un guru explică totul într-un reel de 47 de secunde.Un influencer citează un studiu pe care nu l-a citit.Un canal de Telegram descoperă adevărul ascuns.Un podcast îl confirmă.Un algoritm îl repetă.Și, după trei zile, avem o nouă religie.Aceeași mecanică funcționează și în gastronomia identitară.Untul devine adevăr. Margarina devine erezie.Nu mai contează întregul context, calitatea reală a produsului, proporțiile, rețeta, tehnica, gustul, memoria, prețul sau pur și simplu faptul elementar că oamenilor le poate plăcea ceva.Avem nevoie de un verdict.Avem nevoie de o ierarhie.Avem nevoie de un produs superior și de un consumator inferior.Așa se construiește mitologia.Iar internetul este fabrica perfectă de mituri.Un videoclip de câteva secunde devine document istoric.O frază devine doctrină.O reacție devine adevăr.Un comentariu devine opinie publică.O fotografie cu o coadă devine dovada unei revoluții.Apoi vine algoritmul și spune: mai mult.Mai multă indignare.Mai multă emoție.Mai multă polarizare.Mai multă lume împărțită în tabere.Pentru că algoritmul nu are papile gustative. Are retenție.El nu știe dacă merdeneaua este bună.Știe că merdeneaua provoacă scandal.Nu știe dacă untul este superior margarinei în toate contextele gastronomice.Știe că „UNT VS MARGARINĂ” produce comentarii.Și astfel, civilizația digitală ajunge să funcționeze după o regulă simplă: dacă ceva poate fi transformat în tabără, poate fi monetizat.Până și foietajul devine geopolitică.Într-o parte, Parisul imaginar.În cealaltă, Amzei.Într-o parte, untul franțuzesc.În cealaltă, copilăria.Într-o parte, rafinamentul.În cealaltă, strada.Și undeva între ele, un om care pur și simplu vrea să mănânce ceva înainte să ajungă la serviciu.Acesta este poate cel mai absurd lucru din toată povestea: omul simplu a devenit exotismul suprem pentru cei care vorbesc despre oraș.Îl restaurăm.Îl fotografiem.Îl studiem.Îl antropologizăm.Îi punem cartierul în ghid.Îi conservăm fațada.Îi transformăm memoria în concept.Apoi îl privim cu o ușoară superioritate când intră la patiserie și cere o merdenea.Este o scenă aproape perfectă pentru antropologia capitalismului cultural.Cei care au bani cumpără „experiența autenticului”.Cei care au trăit autenticitatea o consumă.Diferența este că primii îi pun etichetă.Ceilalți îi spun marți dimineață.Și poate de aceea reacția internetului a fost atât de violentă.Pentru că oamenii au simțit, dincolo de reclamă, o veche insultă socială.Nu li se spunea doar că mănâncă altceva.Li se sugera că sunt altceva.Iar românul poate accepta multe.Poate accepta inflația.Poate accepta gropile.Poate accepta birocrația.Poate accepta faptul că liftul nu merge.Poate accepta chiar și un nou podcast despre dezvoltare personală.Dar să-i spui că merdeneaua copilăriei lui este inferioară din punct de vedere moral?Aici se termină toleranța europeană.Se deschide punga de hârtie.În ultimele zile, oamenii au mers la Patiseria Amzei, formând cozi și transformând ceea ce fusese o afacere de cartier într-un simbol spontan al rezistenței gastronomice. Presa a relatat inclusiv despre persoane publice care au venit să cumpere merdenele în semn de solidaritate.Este una dintre acele victorii pe care marketingul nu le poate proiecta.Oamenii au transformat reclama în reclamă pentru adversar.Aici avem adevăratul efect Streisand al merdenelei.Ai vrut să explici de ce produsul tău este superior.Ai reușit să faci produsul celuilalt celebru.Ai vrut să educi gustul publicului.Ai educat publicul să meargă la concurență.Ai vrut să demonstrezi diferența dintre margarină și unt.Ai demonstrat diferența dintre aroganță și poftă.Iar internetul, în infinita lui perversitate, a înțeles instantaneu lecția.Scuzele au venit ulterior, după valul de reacții negative, iar echipa Mița Biciclista a recunoscut că mesajul a fost o greșeală și că a rănit vecinii.Dar internetul nu uită.Internetul arhivează.Internetul este marele depozit frigorific al gafelor omenești.Poți șterge videoclipul.Nu poți șterge memoria digitală.Poți retrage reclama.Nu poți retrage gluma.Poți spune „am greșit”.Foarte bine.Dar între timp, merdeneaua a primit ceea ce niciun departament de marketing nu i-ar fi putut oferi: o mitologie.Și iată-ne ajunși în punctul în care o merdenea poate spune mai multe despre societatea românească decât o conferință despre urbanism.Pentru că în ea se întâlnesc toate contradicțiile noastre.Tradiție și modernitate.Sărăcie și rafinament.Memorie și branding.Autenticitate și comercializare.Gust și statut.Adevăr și poveste.Știință și pseudoștiință.Realitate și algoritm.Totul într-un aluat.Poate că aceasta este adevărata filosofie a merdenelei: omul nu are nevoie întotdeauna de lucruri mai bune. Are nevoie de lucruri în care se recunoaște.Uneori preferăm ceva pentru că este excelent.Alteori pentru că ne amintește cine am fost.Și există o diferență enormă între cele două.Croasantul poate fi minunat.Untul poate fi excelent.Patiseria franțuzească poate fi o capodoperă.Dar niciun aluat nu primește dreptul de a-și privi consumatorul de sus.Adevărata cultură gastronomică începe exact în clipa în care încetăm să folosim mâncarea ca certificat de superioritate.În fond, civilizația nu se măsoară în cât de sofisticat este ceea ce mâncăm.Se măsoară și în capacitatea de a-l lăsa pe celălalt să mănânce ce-i place fără să-i explicăm că sufletul lui este inferior pentru că a comandat altceva.Iar dacă există o morală a acestui mic război patiseresc, ea este aproape crud de simplă:Nu orice om care mănâncă o merdenea este needucat. Uneori este doar flămând.Și poate că într-o epocă în care fiecare masă trebuie fotografiată, fiecare gust trebuie explicat, fiecare ingredient trebuie certificat și fiecare preferință trebuie transformată în identitate, cel mai radical gest de libertate rămâne unul banal.Să intri la patiserie.Să ceri o merdenea.Să muști.Să nu postezi nimic.Să nu explici nimănui de ce.Să lași aluatul să se sfărâme pe asfaltul Bucureștiului.Iar pentru câteva secunde, înainte ca algoritmul să-ți spună ce ar trebui să simți, să fii pur și simplu om.Cu margarină.Cu unt.Cu foietaj.Cu toate prejudecățile tale.Dar, măcar pentru o clipă, fără certificat de superioritate.Pentru că în această nouă lume în care pseudoștiința ne vinde detoxifierea, influencerii ne vând autenticitate, algoritmii ne vând adevărul, iar marketingul ne vinde până și nostalgia, poate că merdeneaua a rămas unul dintre ultimele lucruri care nu ne cer să fim cineva înainte să ne lase să fim flămânzi.Și, sincer, după atâta civilizație ambalată, nu e puțin lucru.