sau despre performanța istorică de a construi un cult al personalității în jurul unui om care fura ideile angajaților și le prezenta ca revelații proprii, convins cu desăvârșire de propria ficțiune
Steve Jobs a murit în 2011 și de atunci a devenit mai viu decât a fost vreodată — nu ca om, ci ca proiecție, ca ecran pe care o întreagă industrie culturală și-a proiectat fanteziile despre geniu, despre viziune, despre prețul necesar al măreției. Posterele cu fața lui au ajuns pe pereții camerelor de cămin alături de Einstein și Che Guevara — trinitatea iconografică a secolului douăzeci și unu, trei bărbați cu biografii complicate transformați în simboluri plate și convenabile, curățați de contradicțiile care îi fac interesanți cu adevărat și reduși la atributul de marketing care vinde cel mai bine. Einstein a înlocuit prima soție. Guevara a executat oameni. Jobs și-a furat ideile de la angajați și i-a umilit public pe cei care i le dăduseră. Posterele arată bine oricum.
Mitul Jobs e construit pe o confuzie fundamentală pe care cultura contemporană o produce sistematic și profitabil: confuzia dintre rezultat și caracter, dintre ce a produs cineva și cine a fost cineva, dintre obiectul pe care îl ții în mână — elegant, funcțional, revoluționar — și omul din spatele lui, cu mizeria lui specifică de om care a ales să fie rău când putea alege altfel. iPhone-ul e frumos. Asta e adevărat și nu e negociabil. Dar iPhone-ul nu s-a produs singur și nu s-a produs numai din Jobs — s-a produs dintr-o echipă de oameni ale căror idei Jobs le respingea public cu vocabularul unei persoane complet dezinteresate de demnitatea celui din fața ei și le reprezenta câteva zile mai târziu ca revelații proprii, cu convingerea deplină a unui om care și-a narativizat atât de complet furtul încât a încetat să mai simtă că fură.
„Cleptomania intelectuală e furatul ideilor altora însoțit de convingerea sinceră că ideile sunt ale tale. E mai periculoasă decât plagiatele conștiente pentru că e mai greu de combătut — nu poți acuza un om de furt când el chiar nu se simte hoț. Poți doar să îți amintești că sinceritatea convingerilor nu e o scuză morală.”
Mecanismul e documentat de oamenii care au lucrat cu el — Walter Isaacson l-a descris în biografia autorizată cu o onestitate pe care subiectul însuși a solicitat-o și pe care retrospectiv pare să fi subestimat-o. Jobs respingea ideile în ședință cu o vehemență care depășea orice feedback constructiv și intra direct în teritoriul umilirii personale. Prostii. Gunoi. Cel mai prost lucru pe care l-am auzit. Audiența era echipa care lucrase la ideea respectivă, uneori săptămâni, uneori luni. Respingerea era publică, fără nuanță, fără distincție între om și idee — pentru Jobs, ideea proastă și omul prost erau același lucru, confuzie care i-a permis să trateze feedbackul profesional ca pe un verdict ontologic. Câteva zile mai târziu, în altă ședință, aceeași idee apărea prezentată de Jobs ca descoperire proprie, cu entuziasmul autenticului, fără niciun semn că procesase că o fura. Echipa care o prezentase inițial asista la performanță în tăcere — pentru că alternativa, să spui că ideea era deja prezentată și că fusese numită gunoi, era o conversație pe care nimeni nu voia să o aibă cu Jobs.
Pseudo-psihologia leadershipului — acea industrie de miliarde care produce cărți cu titluri despre principii și obiceiuri și secrete ale oamenilor care au schimbat lumea — a procesat biografia lui Jobs cu instrumentele ei caracteristice și a extras din ea lecții despre viziune și standarde înalte și refuzul mediocrității. Stilul Jobs a devenit curriculum în business schools. Tehnica de a respinge brutal ideile până când rămân numai cele mai bune a fost teoretizată ca metodologie de inovație. Umilința publică a fost rebranduită ca feedback radical. Furtul de idei nu a apărut în niciun curriculum, pentru că furtul de idei e greu de teorificat ca leadership pozitiv chiar și pentru o industrie cu pragul de creativitate morală al literaturii de self-help corporatist.
Ontologic, mitologia Jobs ridică o întrebare pe care cultura noastră o evită sistematic: există un prag de rezultate dincolo de care caracterul devine irelevant? Răspunsul dat implicit de posterele din camerele de cămin e da. Răspunsul dat explicit de oamenii care au lucrat cu el e mai complicat și mai onest.
Mistica Silicon Valley — acea teologie seculară a inovației în care fondatorul e profet, produsul e doctrină și consumatorul e credincios — a construit în jurul lui Jobs o narațiune de o coerență pe care realitatea nu o susținea, dar pe care marketingul o întrețin impecabil. Geniul singuratic. Vizionarul incomprehensiibil contemporanilor. Sfântul patron al creativității cu un preț. Narațiunea aceasta servește simultan mai multor industrii: industriei cărților de business, care vinde lecții din viața lui; industriei Apple, care vinde produse în aura lui; industriei motivaționale, care vinde cursuri despre cum să fii ca el; industriei cinematografice, care a produs mai multe filme despre el decât despre orice alt om de afaceri în viață. Jobs mort generează mai mult conținut și mai mulți bani decât Jobs viu, pentru că Jobs mort poate fi modelat în orice formă cerută de piață fără să contrazică.
Poetic, Jobs era un om care a construit o oglindă de o calitate extraordinară și a convins lumea că oglinda e el. Produsele Apple sunt oglinzi — reflectă cel mai bine versiunea de sine pe care vrei să o proiectezi, sunt elegante și intuitive și scumpe în exact proporția în care statutul social se traduce în preț. Jobs a înțeles că oamenii nu cumpără tehnologie, cumpără identitate, și a construit identitate la cel mai înalt nivel posibil de rafinament estetic. Asta e real și e impresionant. Dar oglinda care reflectă perfect nu spune nimic despre cel care a făcut-o — spune totul despre cel care se privește în ea. Jobs a rămas în spatele oglinzii, invizibil în propriul produs, înlocuit de reflexia ta mai bună pe care ți-o oferă ecranul.
„Mitomia lui Jobs nu era banală — era arhitecturală. Nu mincea despre fapte verificabile. Mincea despre paternitate, despre originea ideilor, despre cine a gândit ce și când, în zone în care martorul unic e propria memorie și propria memorie e infinit malleabilă față de un ego suficient de mare.”
Antropologic, Jobs e un specimen rar și fascinant al unui tip uman care apare periodic în istoria inovației: omul care are geniu curatorial fără geniu creator și care confundă, la un nivel suficient de adânc pentru a fi sincer, cele două lucruri. El nu a inventat interfața grafică — a văzut-o la Xerox PARC și a înțeles ce înseamnă înainte că Xerox să înțeleagă ce are. Nu a inventat playerul MP3 — a înțeles că un player cu o mie de cântece în buzunar e un alt obiect decât toate playerele anterioare. Nu a inventat touchscreen-ul sau smartphone-ul — a combinat elemente existente cu o înțelegere a experienței utilizatorului pe care nimeni altcineva nu o avusese cu aceeași claritate. Asta e un talent real și specific și valoros. E talentul editorului, al curatorului, al celui care vede ce alții au produs și înțelege ce pot deveni. Jobs era cel mai bun editor de tehnologie din istoria industriei. A ales să se prezinte ca autor. Diferența e toată diferența.
Canalele media, cu fidelitatea lor caracteristică față de mit, au produs despre Jobs un volum de conținut care ar fi umplut o bibliotecă medie și care a ales în covârșitoarea lui majoritate narațiunea romantică față de cea faptică. Documentarele îl arată pe Steve în turtleneck negru pe o scenă iluminată, cu produsul ca prop, cu publicul ca mulțime convertită, cu vocea aceea specifică de predicator secular. Clipurile cu umilințele publice nu sunt în documentare. Mărturiile angajaților care au ieșit din ședințe cu lacrimi și și-au găsit ideile prezentate de șef câteva zile mai târziu nu sunt în documentare. Documentarul are runtime limitat și alegerea e clară: mitul vinde, omul real nu vinde la fel de bine.
Antropologic, cultura contemporană are nevoie de genii cu caracter problematic pentru că geniul cu caracter problematic rezolvă o dilemă confortabilă: dacă măreția costă cruzime, atunci oamenii obișnuiți cu caracter bun sunt scutiți de povara măreției. Mitul Jobs îi absolvă pe toți ceilalți.
Conspirația anti-Jobs — prezentă și ea, viguroasă, în comunitățile care au ales Android ca identitate tribală — produce imaginea inversă, la fel de falsă în extremismul ei: Jobs ca escroc pur, ca furt ambulant, ca om fără nicio contribuție reală la nimic. Nici asta nu e adevărat și nici asta nu ajută. Adevărul e în zona inconfortabilă de mijloc: Jobs a contribuit real și semnificativ și transformator la industria tehnologiei și a tratat o parte dintre oamenii cu care a lucrat cu o cruzime care nu poate fi justificată prin rezultate, oricât de mari ar fi rezultatele. Cele două lucruri sunt adevărate simultan. Civilizația noastră are dificultăți mari cu simultaneitatea asta — vrea ori sfânt ori escroc, ori geniu ori monstru, ori poster ori demolat. Realul e mai complicat și mai puțin util ca meme.
Lipsă de caracter — expresie pe care o evităm în discursul public contemporan pentru că judecata morală e privită cu suspiciune, pentru că contextul e mereu invocat, pentru că nimeni nu e cu totul bun sau rău și relativismul etic ne-a făcut incapabili să spunem simplu că un om a ales să fie rău când putea alege altfel. Jobs putea alege altfel. Nu era sărac, nu era terorizat, nu era într-o situație care să facă din cruzime o necesitate de supraviețuire. Era în poziție de putere absolută față de oamenii pe care i-a umilit și față de oamenii cărora le-a furat ideile. Alegea cruzimea din confort, din obișnuință, din convingerea că regulile morale comune nu se aplică celui cu suficientă viziune. Aceasta nu e trăsătură de geniu. E trăsătură de om care a decis că e excepție — și pe care lumea, orbită de produse, l-a lăsat să creadă asta.
„Mitul romantic al geniului toxic spune că prețul viziunii e suferința celor din jur. E o doctrină confortabilă pentru genii și devastatoare pentru toți ceilalți. Și e falsă — pentru că Wozniak, care a construit efectiv computerele, era om bun. Geniul și cruzimea nu sunt pachet obligatoriu. Jobs a ales pachetul. A putea alege altfel e tot ce contează moral.”
Rămâne, la capătul acestui demers, un fapt simplu și incomod: de fiecare dată când cumperi un produs Apple cu plăcerea estetică reală pe care produsul o produce, participi indirect la perpetuarea unui mit care spune că e acceptabil să furi ideile angajaților, să îi umilești public și să tratezi cruzimea ca pe un instrument de management legitim — atâta timp cât produsul final e suficient de bun. Participarea ta nu e o crimă. E o alegere de consum cu consecințe culturale pe care le poți ignora sau nu. Jobs nu mai e. Mitul lui e mai viu ca niciodată. Și mitul nu e inofensiv — pentru că fiecare tânăr manager care a citit biografia și a decis că poate fi brutal pentru că are viziune e un Jobs în miniatură aplicat la o scară care produce suferință concretă și obișnuită, fără niciun iPhone care să o justifice.
Posterul cu Jobs e pe peretele cuiva chiar acum. Lângă Einstein și Che. Toți trei cu priviri de vizionari. Niciun poster nu arată angajatul care a prezentat ideea unui iPhone în ședință și a auzit că e prost, și care a asistat câteva zile mai târziu la prezentarea aceleiași idei cu entuziasmul revelației proprii. Acel angajat a semnat un acord de confidențialitate. Acordul e respectat. Posterul continuă.